The Forever Effect

PART 2

2011-11-11T11:52:00.001-08:00

“Enough, Sam.” Dean yelled and approached the two, picking up the shotgun left on the floor in his way. “Ok sister, start talking or I’ll make a doughnut out of you.”

“I’m not entirely human” she started and the brothers became suddenly vigilant. “I’m not a supernatural thing either so you can get your stick out your asses.” She yanked her arm out of Sam’s hand and sat back down on the old, dusty attic couch staring at the dead body lying on the floor, soaking the rug up with its blood. “My father was an angel sent on Earth on a holly mission, he fell in love with a human, my mother.” Sam frowned and Dean scratched his head, they both opened their mouths but none of them knew how to verbally react to the news so Alice kept on telling her story and the boys sat down to listen to it. This should be interesting!

“I know what you’re thinking: If the Antichrist that you meet long time ago was that powerful, what exactly it is that I can do? Well the answer is: nothing. If the offspring of a demon is endowed with much power and the demon that spawned it is seen as a hero, in my case is exactly the opposite. My father was imprisoned, tortured and in the end killed and I was granted eternal life to carry on the shame of my parent. I was an abomination, I was to be punished. It was 1582 when I found out what I am. There were exactly 82 years since my birthday and I lived to see my mother die and my brothers and my husband, we were never able to have children and I was left all alone. At first when I saw that after my 18^th birthday I haven’t age a day I thought I was blessed, imagine my surprise when I found out that that was not the case.

Heaven always kept an eye on me and when I started trying to take my own life they sent an angel to fill me in on the deal. His name was Castiel and little that I’ve known he was far different than others like him. He told me the whole story and told me how I can die but he also told me how I can help and what was truly out there.

The way in which I can die is by driving an angel blade thru my heart, doesn’t matter who does it at long as it’s done but at that time I had no idea how get one. I begged Castiel to do it but he wouldn’t, instead he disappeared as sudden as he appeared.”

Dean smiled and chuckled. “Yeah, he does that” He interrupted almost melancholic but Alice didn’t mind him.

“With no means to end my pain and no intent to carry on forever, like I was a normal person I geared up and stacked up on books and lore and started killing everything that had black eyes, too many teeth or all of a sudden a twin brother. The thing is I never did it for the sake of humanity but looking for some kind of redemption. I figured that if I do this, one day I’ll be acquitted of my father’s deeds and they’ll let me die in peace. Castiel knew that, he promised he’d help me when the time was right. Before the day he opened the purgatory he came to me and gave me his blade so I could do what was necessary, but I was in the middle of a case and I’ve decided to postpone my … execution until I caught whatever it was that I was hunting. I was in New York at that time and after Castiel had left I went to the Meat Packing District to investigate one of the victim’s apartment when I ran past a pawn shop and saw this in the window.” She touched the other blade with the tips of her fingers. “According to the inscriptions on the handle it’s … Gabriel’s.”

“What?” Dean was the first to break the heavy silence that filled the room. “Gabriel is dead, Lucifer killed him. Look sister, I think you’ve been misinformed regarding these swords, apparently they’re keep on living after their owner is dead because Cas bit it and so did Gabriel. Or maybe they’re not even theirs, maybe they’re fakes, Gabriel faked his once.” Dean spat, Gabriel did toyed with them so many times but in the end he came round and he did die protecting him, protecting them, both of them and this nobody was staining his memory.

Alice chuckled. She knew Castiel for over four hundred years and in that time he confessed many things to her especially about the objects that could put an end to her suffering. He wanted to help for so long and when he knew he was about to board in that suicidal mission of opening the purgatory he resorted to his own swan song, giving Alice the way out.

As soon as she bagged the spirit that was possessing Wall Street brokers, making them spent every penny they had and jumping off from a building after that, Alice took the two blades and went to find the Winchesters. That’s what Castiel had said she must do if he failed to answer her prayers for too long.

She had just arrived into town that morning, knowing vaguely where she could find the boys from Cas. She was passing by Bobby’s house trying to find a townsman that actually saw the brothers and could point her in the right direction when she spotted the demon making an inhumanly jump all the way to the window of the attic. She picked up an ashtray from a table outside a gas station nearby and filled it with salt, hoping that it would pass as sugar and she posed as a friendly new neighbor.

“Ok, we’re back at where the story begins” Sam concluded. “You barged in, killed the damn thing and we’re going round again.”

PART 1

2011-11-09T17:02:00.001-08:00

PART 1

The doorbell rang and Sam walked up to it in a lazy mood, still searching with his eyes the line he skipped in an old occult book. The hunter opened the door slowly, failing to see who was waiting in the doorway. “Howdy neighbor!” A wild haired and energetic girl greeted him with a smile “I’m new in town, thought you might need some sugar” she pushed a bowl full of sugar in Sam’s arms, which made him drop the book and avalanched inside the house. In matters of moments her face went from cheery to worried and vigilant, not to mention that the excuse for visiting was completely faux. She marched in a heartbeat at the bottom of the stairs flew open her coat and drew out a shotgun. Sam dropped the sugar bowl which shuddered into thousands of crystals, and drew out his own gun from the belt, but the redhead that invaded his home didn’t bother to even look at him, but ran up the stairs, she was clearly not going to aim at him with that thing so Sam ran up the stairs himself.

“Take a friendly advice mister and stay back, I’ll explain everything later.” She loaded up her gun, two red shells, she backed up as far as she could and broke down the door to the attic running up another set of stairs. The girl clearly knew something about something, when she broke down the door the little bag hanging from her belt broke of as well and it was leaving a trail of salt all the way up to the attic.

One shot. Sam climbed the stairs himself. The second shot was not far away. When he arrived at the top the girl was holding a man on the floor, face down in a navy seal kind of way and chanting an exorcism. The demon screamed and was immediately flushed away from its host, the black smoke passing a mesmerized Sam and vanishing into thin air.

The girl loosened the grip and checked for a pulse, then, when she found it, dropped the man, limp on the floor. She stood up to her feet but saw the pistol in Sam’s hand and raised her hands, shotgun and all. “Look man, I just saved your life” She began excusing her actions, probably already fed up with non believers, especially the ones that choose to say “That’s impossible” over and over again even though they’ve been there when it happened. But Sam’s eyes squinted and he cut her off “You’re a hunter?!”

The affirmation came out more like a question and the stranger felt the need to answer “Yes. How…?”

She began to question the possibility of a civilian knowing about hunters but she stopped. “Fellow hunter I presume?”

Sam cocked his head, should he trust her? I mean she did just barge in his house, but she also saved him a lot of trouble with that demon.

“What the hell…” Dean walked in, provoked by the shootings. His eyes were swollen and his hair messed up , he had been woken from his beauty sleep, it was only natural for him to be cranky, but the moment he saw the girl every bad boy sense in him kicked in and he was awake and fresh again “Well hello there.”

“She’s a hunter, she just exorcized a demon, with bare hands” Sam put him up to date. The girl was standing in the middle of the attic, hands up and starring at the two brothers. Dean’s eyebrows rose, that was a lot to take in, in his state.

He leaned over to his brother and whispered “And she’s keeping her hands up, why?”

The girl realized that just then and dropped her hands, Sam jerked his gun and she threw hers on the floor with a loud thump. Sam and Dean measured her up and down for a while and eventually Sam spoke “I’m Sam, this is Dean, we’re brothers, raised in the business.”

The girl exhaled a lung full of air and cursed in a strange language. “There’s no way this is possible. You’re Sam and Dean, THE Sam and Dean that stopped what couldn’t be stopped.” The two brothers looked at each other and then at the girl in front of them. Well wasn’t she a know-it-all? Also she couldn’t have been older than 23, she wore a pair of washed up and ripped up jeans, a gray t-shirt and a black leather jacket. Dean contemplated for a while at her skin peeping thru the cuts in her jeans, it was milky white, her dark red hair was disheveled and matching perfectly with her green eyes. She smiled when she realized what Dean was doing and her red lips brightened her face. Dean snapped out of it and answered: “Well sugar, we broke it, we had to fix it.” He said, with confidence.

“Well you kind of did a piss poor job, ripping the script and burning the pages. I heard there’s anarchy upstairs; angels running around, wavering their hands in the air, having no clue what to do next.” She laughed at the image in her head but Sam and Dean didn’t feel like laughing. She knew much more than she let them to believe and that usually wasn’t a good thing.

“I’m sorry” started Sam “I didn’t catch your name?!” he asked wondering if the beautiful hunter in front of him was an ally or another enemy.

“That’s because I didn’t say it yet. It’s Alice.” She extended out her hand, stepped over the shotgun, laying on the floor and approached Sam. He shook her hand and she moved on to Dean. He huffed and giggled and delivered some cheesy pick up line that, naturally, didn’t work.

“I know everybody has a lot of questions but, later, Ok? Where’s the angel Castiel, I have something for him.” Alice removed her back pack and started rummaging thru it but the boys didn’t sketch any gesture, Sam looked down at his feet and Dean frowned and swallowed the knot in his throat. The wounds of betrayal that Cas left behind were still fresh, and every memory of him was like salt on flesh.

When she didn’t receive any answer Alice looked up from inside her backpack to see the two brothers looking odd and sad. She raised her eyebrows questioning the silence. “Well?”

Sam was putting together a speech in his head explaining everything that had happened but Dean cut him off ever before he opened his mouth. “He’s dead.” Dean said sounding angry, he turned around and went rushing down the stairs. When he arrived at the bottom he punched the wall in front of him. From the attic Sam knew what the loud thump was even though he couldn’t see what happened, he closed his eyes and sighed. His brother was taking the loss of the angel pretty rough.

All this time Alice stood there with a smirk on her face, half confused half shocked. Sam opened his eyes and took a step in the girl’s direction. “He’s telling the truth.” Sam summarized the last whereabouts of Cas before he disappeared in the water.

“That’s impossible” She said at the end, going thru her back pack once again.

Sam was ready to maintain his story and he had strong arguments as well, after all he was a witness to the whole thing but before he’d say anything Alice pulled out two angel blades from under the clothes that made mostly the object of her backpack. “See?” She asked, wide eyed, smile on her face.

Sam had no clue to what was going on but to have two angel blades that was unsettling. He looked at her with one eyebrow raised.

“You say you know something about something and you don’t know about the blade of angels?” she asked amused.

“Of course I know what those are; I just don’t see how that proves that Cas is alive.” Sam snapped. She was being a smart ass and not at all helpful.

Alice sighed, placed the blades in Sam’s lap and said: “A blade does not survive without its keeper.” She raised one of the blades up to Sam’s eyes and turned it around so he could see the engravings. Dead and mend one of those things once and he saw it on Cas for so many times but not in that much detail. The handle was engraved, every inch of it, in Enochian symbols. “It’s the story of how the warrior became an angel. The thing with the blade is that it has the same fate as its master. If the warrior dies the sword shutters.” She paused pondering for a while but continued looking up at Dean who was leaning against the railing, arms folded on his chest. “If the warrior betrays, the blade turns black and also against its keeper.” Dean’s body relaxed, he dropped his arm alongside his body, his jaw dropped and his eyes filled with tears. Cas didn’t die because of an angel blade, he disintegrated in water.

“Wait!” Sam demanded. “You’re telling me that one of this blade thingies it’s Cass’ and that he’s not dead, because the damn thing is still in one piece?”

Alice looked at him confidence in her glance.

“That’s Lord of the Rings gibberish, where do you think you are? Hogwarts?” He rose to his feet, and dragged Alice up as well by her arm. “Enough of this bull crap. Tell me who you are.”

Daca ajungi la timp, n-ai cum sa pierzi trenul.

2011-08-22T04:57:00.000-07:00

Tanti de la bilete s-a jurat cu mana pe inima si scuipat in san plus matanii la biserica si promisiunea ca are inside-uri de la Sefu’ ca trenul o sa aibe o intarziere fenomenal de plictisitoare de cel putin o ora, asadar, in loc de ora 6:05 trenul era mai mult ca sigur destinat sa ajunga in gara undeva in jurul orei 7. Prin urmare, l-am trezit pe tata, care insistaze cu o seara in urma sa ma conduca el la gara, pe la ora 5 si 10 uitand faptul ca el este ceea ce se numeste in popor “mireasa” si ca-I ia o ora jumate numai sa-si bea cafeaua, perioada in care se trezeste si inca doua secole si patruj’ de ani sa intre si apoi sa iasa din baie.

Prin urmare plecare spre gara s-a facut la ora 5 si 45 de minute. Am prins, asa cum e legitim si confirmat de fiecare lege a lui Murphy, absolut toate semafoarele pe culoarea rosie incepand cu Barbu Vacarescu tot drumul pana la gara. La ora sase punct am tras in fata garii, parcare insotita de un telefon de la Dana care imi dadea de stire, incercand sa fie calma, ca trenul trasese in gara de ceva timp stire care s-a culminat cu mine si tata luand bagajele la spinare si facand un mega sprint din fata garii pana la jumatatea peronului, sprint adus subit la halt deoarece mi-am dat seama ca habar nu am unde-I Dana.

Localizarea prietenei mele s-a facut cu un simplu telefon si-am aflat ca ma astepta la Mec. Incurajarile mele frenetice de a -si misca fundul pana la jumatatea peronului a facut-o pe Danuta sa inte-n priza.

Ne-am intalnit intr-un final la mijloc, in tren si am pornit in periculoasa aventura de “train cruising” pritre oameni nesimtiti si bagaje aruncate la intamplare, deorece mai aveam de traversat cel putin 5 vagoane pana sa ajungem la locurile noastre. Calatoria in sine a fost lipsita de evenimente dar am inghetat ca un rahat deoare a plouat de la Bucuresti pana in Costinesti cu galeata iar aerul conditionat cu care ne-a rasfatat patrioticul CFR a fost complet inutil si o totala aruncare de bani pe fereastra.

In Mangalia ne-am urcat intr-un maxi-taxi unde am avut vecini de fund si de unde am coborat cu totii enervati, transpirati, sifonati si mai saraci cu 3 lei jumate. Copilul blond si supraponderal care mi-a fost vecin de fund in maxi-taxi mi-a facut in dar si cateva coate-n coaste, calcaturi pe picioare si transfer de sudoare si nu numai, mi-a deveint coleg de cearsaf , pe plaja in urmatoarele doua zile.

Hook-Man in my closet.

2011-06-30T15:27:00.000-07:00

Exista intamplari si intamplari pe care, fie ca vreau sau nu, le repet la nesfarsit, insa fara sa le scriu pe blog ori pentru ca uit, ori pentru ca sunt mediocre ori pentru ca sunt prea scurte dar cum intamplarea asta a fost momentul in care mi s-a orit inima pentru o secunda, si dupa cum veti citi in continuare, aparent si creierul, am zis ca e nevoie sa-o postez.

Intamplarea apare in dialogurile mele ori de cate ori e adus in discutie subiectul filme de groaza. Cine a vazut “I know what you did last summer” poate sa spuna ca e un “chick-flick with a twist”. Nimic serios, doar un criminal in serie pornit pe razbunare, al carui sport preferat este tachinarea victimelor sale.

Cum televiziunea noastra draga n-a mai dat un film nou de un deceniu, ci din contra, pare ca le reia la nesfarsit pe cele vechi, diferenta n-a facut nici antena 1 intr-o seara frumoasa de vara, cand a reluat acest film minunat.

Neavand alte optiuni am decis sa raman pe program asa ca am trecut cu curaj si indrazneala si de prima serie de reclame, apoi a doua serie de reclame si chiar si a treia, a patra serie de reclame a lasat filmul suspendat la partea in care criminalul se ascunde in dulapul lui Sarah Michelle Gellar, asteapta pana aceasta adoarme pentru ca mai apoi sa-i cioparteasca minunatul par si sa il decoreze cu coronita de “regina a balului” pe care aceasta o primise cu un an in urma la terminarea liceului, si pe care trebuia s-o poarte ziua urmatoare intr-o parada.

Am inchis curajoasa televizorul criticand personajul si gandindu-ma ca e absolut imposibil sa existe cineva la tine in dulap si sa nu-ti dai seama. Razand pe infundate si visand la “ce-ar fi daca…” m-a furat incetul cu incetul somnul si-am dormit.

Am dormit pana ce, in mijlocul noptii aud un “hodoronc – tronc” venind dispre dulap, o busitura teribila si terifianta.

Crezand ca inca mai dorm si ca ce-am auzit a fost un vis provocat de film am horatat sa ma intorc la somn. Si totusi sunetul pe care il auzisem nu-mi dadea pace, memoria si senzatia de groaza pe care o primisem atunci cand bufnitura cu pricina mi-a tulburat somnul nu ma lasa sa mi-l reiau asa ca am hotarat sa ma intorc cu fata la sifonier si “OROARE!” , usile erau intre deschise, doar atat incat sa vad o bezna de nedescris inauntru. Atunci, in momentul ala mi s-a oprit inima si-am facut analogia la filmul pe care tocmai il vazusem. Pentru un moment mi-a fost frica pentru viata mea, pentru viitorul pletelor mele si pentru posibilitatea de-a avea un criminal in serie ascuns in sifonier. Doar pentru un moment am trait dintr-un scenariu de film si pot sa spun ca n-a fost deloc placut.

Am hotarat sa-mi infrunt soarta , gestul meu constand in a-mi targe patura peste cap si sa a spera ca n-a observant ca m-am trezit si ca se va multumi doar cu a-mi taia parul si-am instala o coronita pe cap dar dupa cateva moment de gandire m-am horatat ca n-am sa dorm in aceeasi camera cu un criminal in serie chiar daca acesta se ascunde la mine in dulap asa ca m-am ridicat, am aprins in fuga lumina si m-am dus s-o trezesc pe mama.

Povestea culmineaza cu mama injurand pe jumatate adormita si deschizandu-mi usile de la sifonier doar ca sa ajung la concluzia ca bara tranzversala de care erau agatate toate umerasele, cedase intr-unul din capete iar gramada de haine, in cadere, a creeat o bula de aer care a impins usile sifonierului, usi care, fireste, nu erau incuiate.

Am incuiat usile, am multumit cerului, am injurat scenaristul si regizorul filmului si am dormit ca un bebelus pana a doua zi dimineata.

THE END

The Merry Poppins si prima mea experienta cu jazz-ul

2011-05-08T12:28:00.000-07:00

Probabil ca stiti déjà ca fac voluntariat la jmEvents si ca, impreuna cu multi altii ne chinuim de vre-o 3 luni sa organizam – cat de bine pot niste studenti s-o faca - mega fetivalul de jazz EuropaFest.

Orele sunt lungi, banii sunt deloc si munca cu carca e deasa si evindent, total neplacuta. Ceea ce face sa merite osteneala, insa, este produsul finit, concertul in sine si momentul de satisfactie pe care-l ai atunci cand iti dai seama ca esti una din rotitele fara de care toata jmecheria nu s-ar pune in miscare.

Aseara am experimentat senzatia asta de climax, sau o fi fost basistul trupei The Merry Poppins… Orice mi-ar fi provocat senzatia asta, a fost epic si senzational de memorabil.

Cu trupa a fost aslta poveste. Au intrat pe scena la 19:30 daca nu ma insel si au stat alaturi de publicul lor pana la 21:00 cand s-a incheiat evenimentul.

Eu am venit de la salile de repetitii, unde ma aflu in fiecare zi de la 8:00, cu catel, cu purcel, cu ghiozdan plin cu lucruri antiplictiseala si tabeluri dezorganizate si aparat foto. Am stat in picioare pentru ca distinsii mei colegi au uitat sa-mi pastreze si mie un loc si totusi nici ca a putut sa-mi pese mai putin.

Am uitat de plictiseala si de monotonia din timpul zile, de bomboanele ucrainiene primate de la una din concurentele da la concursul de flaut, de mamica grijulie din japonia sau de coreenii care traiau in Ibiza si care au facut poze cu mine si cu posterele si cu tricoul meu.

Pentru o ora am uitat tot ce-am citit din Sherlock Holmes pe timpul zilei, de cheile de la salile de repetitie care acum stateau cuibarite in buzunarul blugilor mei. Am uitat de pianistul dragut din polonia si de profesoara de pian din liceu cu care, in ciuda faptului ca implinea 50 de ani in invatamant, mi-am gasit mai multe puncte comune in conceptele despre lumea in care traim, decat mi-as gasi cu cineva de varsta mea.

Am uitat daca am avut neplaceri pe timpul zilei, am uitat de concurentul din rusia care s-a ratacit pe stradute spre liceul George Enescu si m-am pierdut in cele mai calde acorduri de saxofon, bas, chitara si tobe, m-am bucurat pana la lacrimi de cel mai fenomenal stil musical pe care l-am ascultat vre-o data.

Trupa The Merry Poppins este formata din 5 membrii David Lageder (vocalist), Thomas J. Aichinger (Chitara, trombon), Mathias Vorauer (double bass), Robert Aichinger (tobe) si Herbert Könighofer (saxofon, clarinet, percutie).

Baietii imbina intr-un mod absolut memorabil stiluri precum jazz, pop, hip-hop, reggae si cabaretul anilor ’50 din care rezulta melodii energice, vesele, pline de viata si cu cel mai sincer strop de inocenta.

Vocalistul, David Ladger are o voce inconfundabila, fiind capabil sa isi schimbe timbrul vocal de la o melodie la alta precum un cameleon isi schimba culorile.

Dupa concert, baietii au fost suficient de amabili sa sustina o sesiune de autografe in holul salii ArCub de unde, fireste, am plecat cu o foaie plina cu semnaturi si cu un CD pe care baietii mi l-au data pur si simplu deoarece, imbecila de mine nu avea bani sa-l cumpere, iar pentru gestul asta ii mai iubesc de un million de ori in plus.

In concluzie: FESTIVAL DE JAZZ, indifferent de stilul de muzica pe care l-ai imbratisat, merita experimentat si enjoyed.

Mai aveti timp pana pe 12 Mai sa mergeti la concerte la sala ArCub (in spatele Teatrului National de la ora 19, unde studentii au intrare libera) sau la Club Tribute (de la ora 20:30 unde intrarea este 25 de lei).

BUCURATI-VA DE MAGIA MUZICII.

VOLUNTARIATUL: Munca din placere sau plantatie de scalvi?

2011-05-04T09:18:00.000-07:00

Incepand cu luna Martie am intrat in afacerea asta cu capul inainte. Pentru prima oara in viata mea mi-am asumat consecintele unei decizii luate la repezeala si platesc, platesc.

Denisa, colega mea de design vestimentar ma bruia de ceva vreme cu povestea unui mail pe care-l tot rata ca mai apoi sa-mi povesteasca faptul ca mailul era o confirmare de participare, ca voluntar, la un mega festival de jazz. Cum eu sunt maniaca a muzicii ca arta am primit vesea cu un “YEY!” si un “crezi ca pot sa vin si eu?”, am putut, si intr-o duminica dimineata, intr-o sala de intruniri, dintr-un hotel de la piata muncii a inceput aventura mea ca voluntar.

La inceput au fost lucruri marunte, condimentate cu cerinte mai nonconformiste, task-uri, echipe, oameni noi si interesanti. Copii revolutionari care fac un lucru din placere, nu din dorinta de-a scoate bani.

Mi-am incercat mana la scris comunicate de presa fara vre-un rezultat pozitiv insa. Primele mele comunicate de presa au fost respinse cu raceala, dar nu-mi pierd speranta, stiu ca intr-o zi o sa ma citeasca mii de oameni iar cei care n-au avut inrcredere in mine o sa-si bage unghiile-n gat atunci cand, fals ,imi vor spune “stiam ca ai sa reusesti”.

La inceput am fost atentionati ca pana la incepera festivalului o sa avem un program relaxat, 6 ore, duminica de duminica, dar apoi vom intra in full mode, ce nu ne-a fost explicat insa este ‘ce inseamna full mode?’ dar am aflat nu e nicio problema si ca sa va luminez si pe voi, programul meu e de la ora 8 la ora 21 dupa care imi voi misca fundul obosit la una dintre locatiile de concerte pentru ca “cine stie, poate mai avem nevoie de tine”.

Ca sa nu mai intru in polemici o sa spun pe scurt ce ma enerveaza. Faptul ca nu exista nici macar un covrigel sau un pahar cu apa moca, faptul ca atunci cand trebuie sa plecam sa facem promovare nu ni se deconteaza transportul , faptul ca lumea vorbeste impreuna si se intelege separat, faptul ca, pentru o firma organizatoare de evenimente , ei sunt teribil de dezorganizati , faptul ca o oprire de 5 minute la un chiosc e pierdere de timp, pe cand o oprire la cantina facultatii de drept e in regula atata timp cat cel in control spune ca este in regula, faptul ca ma invart ca o oaie capie fara sa rezolv nimic pentru ca singura modalitate de-a rezolva ceva e prin intermediari si intermediarii sunt incapabili de comunicare etc etc.

M-am invartit dupa cires cat m-am invartit si-am ajuns in propriul meu corcodus, in care sunt propriul meu sef asta daca se va ajunge intr-un final la o concluzie.(MA DUC MAINE DE LA 8 LA LICEU SAU NU? - inca n-am aflat raspunsul)

Are si parti positive voluntariatul asta, insa si cea mai mare dintre ele e ca este o experienta grozava, mai ales pentru un copil de facultate in cautare de ceva fun de facut. Eu una abia astept concertele.

Nu ma lasati sa muncesc degeaba si veniti sa vedeti roadele muncii atat ale mele cat si a altor 20 de oameni la fel de obositi si la fel de scosi din galosi ca si mine in perioada 7 – 13 mai. Concerte de jazz, blues si pop la sala ArCub (in spatele TNB-ului – unde elevii si studentii au intrare gratuita) cat si la club Tribute cu 25 de lei pe intrare.

Strangers in the night, exchanging glances….

2011-04-05T14:03:00.000-07:00

Sau cel putin la melodia asta face referire titlul piesei de teatru de la care tocmai m-am intors.

Straini in noapte, piesa scrisa in prealabil de Eric Assous pentru scenele pariziene si adusa in Romania de maestrul Radu Beligan, in rolurile principale, si unice de altfel, evolueaza talentatul Florin Piersic si simpatica Medeea Marinescu.

Piesa, in aparenta o banala comedie romantica ii prezinta pe Pierre si Julietta, doi straini care isi intalnesc privirile intr-un bar anonim din Paris.El in cautarea a ceva palpabil si real o invita pe ea inapoi in apartamentul lui pentru a continua discutia si randul de bauturi incepute in bar.

Piesa prezinta viata asa cum este, monotona si notorie dar cu mici straluciri de speranta ici colo care te conving ca nu e inca timpul sa pleci dintre cei vii, doi oameni obisnuiti intr-o situatie cu intorsaturi total neobisnuite, poarta spectatorul intr-un montagne russe de emotii si simtiri.

Asa cum ma asteptam, Florin Piersic este un actor magnific, si un om deosebit, iar Medeea Marinescu, desi ,la fel de inocenta cum multi si-o amindesc ca fiind in Maria, Mirabella se transforma, aproape cameleonic de la o situatie la alta, imbratisand fiecare rol pe care personajul ei se hotaraste sa-l joace, de la femeia care cauta o simpla aventura, la prostituata, la jurnalista profesionista si in final, lansadu-ne sa ii descoperim adevarata identitate, vulnerabilitatea si emotia unei femei in cautarea trecutului.

Ca sa n-o mai lungesc cu cuvinte care, pentru voi probabil nu inseamna nimic, desi pentru mine inseamna enorm, trag concluzia aici. O experienta uimitoare, asadar piesa merita vazuta, si nu doar o data.

Four horsemen of the apocalypse

2011-03-29T12:49:00.001-07:00

One down three more to go

Hammond the hamser

2011-03-05T09:33:00.000-08:00

Calatoria mea de la INDIFERENTA la DISPRET pentru costumul popular national.

2011-02-10T07:28:00.000-08:00

Dupa cum stiti, sau poate nu, de ceva vreme lucrez intens la schite de costume populare nationale.

Totul a inceput cu luna octombrie cand, entuziasmata ca-mi voi exploata in sfarsit latura artistica intr-un mod corespunzator, m-am inscris la Scoala de Arte Bucuresti, sectia Design Vestimentar. De ce? Pentru ca mi-a placut din totdeauna sa desenez, pentru ca imi place moda, pentru ca voiam niste exercitiu la capitolul culori si creativitate si-as putea enumera motive pana maine dimineata.

Prima luna a fost placuta, un sir neintrerupt de desenat butoaie, castroane, ceainice, vaze si toata vesela lasata ca zestre de bunica inainte de-a da coltu’, frunze, copaci, colegi, esarfe si alte lucruri la care, fara falsa modestie, recunosc ca excelez.

Am avut parte de o mini prezentare facuta de colegii din anii superiori care ne-a entuziasmat si mai tare cu privire la ce urma pentru ca, am fost anuntati ca vom pune si noi pe picioare o mini colectie pana in vara. Un singur lucru ne-a facut sa ne dezumflam si anume faptul ca vom trebui sa introducem elemente din costumul popular national in colectia noastra draga si scumpa.

In mintea mea se invarteau tot felul de idei despre cum as putea sa fac sa integrez ceva atat de batranicios in ceva purtabil, concluzia mea a fost una dezastruoasa: NU POT, o sa arat ca o batista gigant si orice persoana din metrou careia ii va curge nasul va vrea sa si-l sufle in manecile mele si ca totul sa devina si mai deprimant a venit si tema: 10 schite cu costume populare copiatate exact asa cum sunt ele in poze sau pe manechine sau pe unde le gaseam iar alaturi trebuia sa marim un detaliu de pe costum, la alegere (ia de munceste).

Cu scepticism, m-am inarmat cu aparatul meu foto si mi-am tarat picioarele pana la “Muzeul de costume populare” de la casa poporului dorindu-mi in secret sa nu fiu capabila sa-l gasesc si sa ma intorc la scoala cu mana goala spunand”n-am avut material”. Din nefericire e acolo si va mai fi pana la adanci batraneti pentru ca o baba plictisita a strans de-a lungul vietii 250 de costume populare si cu intentia specifica de-a ma tortura pe mine le-a donat statului roman cu conditia de a exista o expozitie deschisa permanent asa ca cine e interesat, fix in cladirea palatului parlamentului pe partea cu parcul izvor, cum urci, a doua poarta, intrarea e 6 lei. Enjoy.

Am facut fix 270 de fotografii cu tot cu detaliile de rigoare de pe costume m-am intors acasa si m-am pus pe treaba, dupa doua saptamani de metitat la o solutie prin care as putea iesi din rahatul in care m-am bagat. Cand am realizat ca nu exista solutie de scapare m-am apucat de desenat. La sfarsitul lunii decembrie aveam 6 schite si zero sanatate mintala.

M-au adus in pragul depresiei si trebuie sa mai fac patru. Incerc sa ma uit la o poza spre a termina cele zece schite si simt posibilitatea de a-mi revedea micul dejun, imi vine sa plang si sa-mi rod buzele de nervi. Sunt chicioase, sunt urate, sunt pline de flori si de colori de rahat care nu morg bine impreuna sub nicio forma, ma dezgusta si ma aduc in pragul depresiei. Daca dupa ce voi termina cele zece schite n-o sa stau intr-un colt langa calorifer numarand o bila si curgandu-mi saliva din gura inseamna ca voi fi in stare sa trec peste orice.

Ca o ultima arfirmatie tin sa mentionez ca analizarea unui costum popular romanesc este lobotomie curata.

Cu mult respect si admiratie,

Laura

Bucurestiul - oras artistic

2010-12-21T11:52:00.000-08:00

Dupa cum stiti sunt o persoana incredibil de matinala insa ziua de azi, acumulata cu noaptea trecuta mi-am depasit limitele, am spart bariele, am am am stat treaza toata noaptea pentru ca n-am putut sa adorm. La inceput din cauza unei dureri insuportabine de masea si apoi din cauza calmantului care Dumnezeu si producatorul lui stie ce are in el. Asadar eu imi aranjam hainele in dulap la 3 jumate azinoapte si pentru ca pana la ora 9 pentru mine trecuse deja o zi am hotarat sa ma echipez si sa plec la vanatoare de oferte intr-unul din nenumaratele hypermarketuri ale Bucurestiului. Inutil de mentionat ca una scria in oferta alta era pe raft, de unde si zicala “Socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ”.

Deci, in vanatoarea mea de oferte m-am impleticit, mai mult adormita decat treaza si pe la Teatrul National moment in care m-a izbit, in cel mai crud mod posibil, mostruozitarea, oribilitatea, caricatura, etc., etc. ce intruchipraza personajele lui Ion Luca Caragiale.

Unu la mana: cum isi permit, intr-o tara asa-zis subjugata de o criza finaciara aparent fara frontiere, sa arunce bugetul statului pe opere de arta si ceasuri aurite, plastice de delimitare a sensurilor de circulatie si cine stie ce alte rahaturi inutile.

Doi, si probabil cel mai important: de ce? De ce sa denaturezi si sa denigrezi in asa hal munca unui scriitor national? De ce sa ma vad eu, ca simplu trecator, obligat sa o admir pe Zita in nud?

Orisicum, sa-l stapaniti sanatosi, apoi sa vina o tornada, s-o ia pe sus si sa o aseze fix la ala care a aprobat-o in curte, sau IN casa sau PE casa sau PRIN casa.

As putea incheia cu preaiubitul slogan “Sa traiti bine” dar ar fi prea crud din partea mea.

Abbott ant Costello

2010-12-20T12:38:00.000-08:00

Asadar sunt fan Supernatural iar in show-ul cu pricina se face referire la "Who's on first?" de prea multe ori incat sa nu-mi trezeasca curiozitatea. I-am dat un search pe Yahoo! si am dat peste o schita semnata Abbott and Costello la care rad cu lacrimi de fiecare data cand o vad asa ca m-am gandit s-o impart cu voi

si am adaugat si textul in caz ca simtiti nevoia:

Abbott: Well Costello, I'm going to New York with you. You know Bucky Harris, the Yankee's manager, gave me a job as coach for as long as you're on the team.

Costello: Look Abbott, if you're the coach, you must know all the players.

Abbott: I certainly do.

Costello: Well you know I've never met the guys. So you'll have to tell me their names, and then I'll know who's playing on the team.

Abbott: Oh, I'll tell you their names, but you know it seems to me they give these ball players now-a-days very peculiar names.

Costello: You mean funny names?

Abbott: Strange names, pet names...like Dizzy Dean...

Costello: His brother Daffy.

Abbott: Daffy Dean...

Costello: And their French cousin.

Abbott: French?

Costello: Goofè.

Abbott: Goofè Dean. Well, let's see, we have on the bags, Who's on first, What's on second, I Don't Know is on third...

Costello: That's what I want to find out.

Abbott: I say Who's on first, What's on second, I Don't Know's on third.

Costello: Are you the manager?

Abbott: Yes.

Costello: You gonna be the coach too?

Abbott: Yes.

Costello: And you don't know the fellows' names?

Abbott: Well I should.

Costello: Well then who's on first?

Abbott: Yes.

Costello: I mean the fellow's name.

Abbott: Who.

Costello: The guy on first.

Abbott: Who.

Costello: The first baseman.

Abbott: Who.

Costello: The guy playing...

Abbott: Who is on first!

Costello: I'm asking YOU who's on first.

Abbott: That's the man's name.

Costello: That's who's name?

Abbott: Yes.

Costello: Well go ahead and tell me.

Abbott: That's it.

Costello: That's who?

Abbott: Yes.

PAUSE

Costello: Look, you gotta first baseman?

Abbott: Certainly.

Costello: Who's playing first?

Abbott: That's right.

Costello: When you pay off the first baseman every month, who gets the money?

Abbott: Every dollar of it.

Costello: All I'm trying to find out is the fellow's name on first base.

Abbott: Who.

Costello: The guy that gets...

Abbott: That's it.

Costello: Who gets the money...

Abbott: He does, every dollar. Sometimes his wife comes down and collects it.

Costello: Whose wife?

Abbott: Yes.

PAUSE

Abbott: What's wrong with that?

Costello: Look, all I wanna know is when you sign up the first baseman, how does he sign his name?

Abbott: Who.

Costello: The guy.

Abbott: Who.

Costello: How does he sign...

Abbott: That's how he signs it.

Costello: Who?

Abbott: Yes.

PAUSE

Costello: All I'm trying to find out is what's the guy's name on first base.

Abbott: No. What is on second base.

Costello: I'm not asking you who's on second.

Abbott: Who's on first.

Costello: One base at a time!

Abbott: Well, don't change the players around.

Costello: I'm not changing nobody!

Abbott: Take it easy, buddy.

Costello: I'm only asking you, who's the guy on first base?

Abbott: That's right.

Costello: Ok.

Abbott: All right.

PAUSE

Costello: What's the guy's name on first base?

Abbott: No. What is on second.

Costello: I'm not asking you who's on second.

Abbott: Who's on first.

Costello: I don't know.

Abbott: He's on third, we're not talking about him.

Costello: Now how did I get on third base?

Abbott: Why you mentioned his name.

Costello: If I mentioned the third baseman's name, who did I say is playing third?

Abbott: No. Who's playing first.

Costello: What's on first?

Abbott: What's on second.

Costello: I don't know.

Abbott: He's on third.

Costello: There I go, back on third again!

PAUSE

Costello: Would you just stay on third base and don't go off it.

Abbott: All right, what do you want to know?

Costello: Now who's playing third base?

Abbott: Why do you insist on putting Who on third base?

Costello: What am I putting on third.

Abbott: No. What is on second.

Costello: You don't want who on second?

Abbott: Who is on first.

Costello: I don't know.

Abbott & Costello Together:Third base!

PAUSE

Costello: Look, you gotta outfield?

Abbott: Sure.

Costello: The left fielder's name?

Abbott: Why.

Costello: I just thought I'd ask you.

Abbott: Well, I just thought I'd tell ya.

Costello: Then tell me who's playing left field.

Abbott: Who's playing first.

Costello: I'm not... stay out of the infield! I want to know what's the guy's name in left field?

Abbott: No, What is on second.

Costello: I'm not asking you who's on second.

Abbott: Who's on first!

Costello: I don't know.

Abbott & Costello Together: Third base!

PAUSE

Costello: The left fielder's name?

Abbott: Why.

Costello: Because!

Abbott: Oh, he's centerfield.

PAUSE

Costello: Look, You gotta pitcher on this team?

Abbott: Sure.

Costello: The pitcher's name?

Abbott: Tomorrow.

Costello: You don't want to tell me today?

Abbott: I'm telling you now.

Costello: Then go ahead.

Abbott: Tomorrow!

Costello: What time?

Abbott: What time what?

Costello: What time tomorrow are you gonna tell me who's pitching?

Abbott: Now listen. Who is not pitching.

Costello: I'll break your arm, you say who's on first! I want to know what's the pitcher's name?

Abbott: What's on second.

Costello: I don't know.

Abbott & Costello Together: Third base!

PAUSE

Costello: Gotta a catcher?

Abbott: Certainly.

Costello: The catcher's name?

Abbott: Today.

Costello: Today, and tomorrow's pitching.

Abbott: Now you've got it.

Costello: All we got is a couple of days on the team.

PAUSE

Costello: You know I'm a catcher too.

Abbott: So they tell me.

Costello: I get behind the plate to do some fancy catching, Tomorrow's pitching on my team and a heavy hitter gets up. Now the heavy hitter bunts the ball. When he bunts the ball, me, being a good catcher, I'm gonna throw the guy out at first base. So I pick up the ball and throw it to who?

Abbott: Now that's the first thing you've said right.

Costello: I don't even know what I'm talking about!

PAUSE

Abbott: That's all you have to do.

Costello: Is to throw the ball to first base.

Abbott: Yes!

Costello: Now who's got it?

Abbott: Naturally.

PAUSE

Costello: Look, if I throw the ball to first base, somebody's gotta get it. Now who has it?

Abbott: Naturally.

Costello: Who?

Abbott: Naturally.

Costello: Naturally?

Abbott: Naturally.

Costello: So I pick up the ball and I throw it to Naturally.

Abbott: No you don't, you throw the ball to Who.

Costello: Naturally.

Abbott: That's different.

Costello: That's what I said.

Abbott: You're not saying it...

Costello: I throw the ball to Naturally.

Abbott: You throw it to Who.

Costello: Naturally.

Abbott: That's it.

Costello: That's what I said!

Abbott: You ask me.

Costello: I throw the ball to who?

Abbott: Naturally.

Costello: Now you ask me.

Abbott: You throw the ball to Who?

Costello: Naturally.

Abbott: That's it.

Costello: Same as you! Same as YOU! I throw the ball to who. Whoever it is drops the ball and the guy runs to second. Who picks up the ball and throws it to What. What throws it to I Don't Know. I Don't Know throws it back to Tomorrow, Triple play. Another guy gets up and hits a long fly ball to Because. Why? I don't know! He's on third and I don't give a darn!

Abbott: What?

Costello: I said I don't give a darn!

Abbott: Oh, that's our shortstop.

The Tourist

2010-12-19T14:15:00.000-08:00

Pe cat se poate de scurt, datorez o parere despre “The Tourist” asa ca iata:

Performanta directoriala de tot rahatul din partea lui Florian Henckel von Donnersmarck care a mai regizat si un triler nemtesc pe care sincer n-am avut curiozitatea sa-l vizionez.

Actiunea filmului, care m-a tinut in general cu sufletul la gura, transforma un ordinar profesor de matematica din Wisconsin in eroul romanelor de actiune pe care le indrageste.

Filmul are aparent toate ingredientele unei pelicule de actiune de succes: o femeie misterioasa si frumoasa, un barbat confuz transformat in plastilina in mainile ei, mafia ruseasca si Scotland Yard-ul intr-o cursa nebuna prin Venetia, dar totusi nu reuseste sa ma impresioneze.

Johnny Depp a exagerat cu acentul si comportamentul de… sincer nu gasesc o exprimare academica asa ca o sa folosesc termenul de “pampalau”. Am inteles ca incearca sa se indeparteze de sfera lui de confort dar ar trebui sa ramana la interpretat investigatori speriati, criminali in serie, pirati si ciocolatieri pentru ca sincer, rolul de om normal nu-l prinde.

Finalul, pe care fireste nu-l voi dezvalui, este total neasteptat si incredibil de distractiv.

Agelina Jolie este “ravenous” ca in totdeauna si sincer ma cucereste din ce in ce mai mult. Dupa ce am vazut interpretarea din Girl Interrupted care i-a adus actritei si un Oscar am crezut ca atunci si-a atins apogeul insa a reusit sa ma recucereasca cu “Wanted” si chiar si cu rolul dintr-un film general slab ca “The Tourist”.

Astept cu nerabdare “Rango”, “Pirates of the Caribbean: On Stranger Tides” si debutul regizoral al Angelinei din 2011.

*Frank:You're ravenous!
Elise: You mean ravishing?
Frank: I do! ...- Replica din film

Amintiri din liceu

2010-12-12T05:51:00.000-08:00

Lumea zice ca anii de facultate sunt cei mai tari, eu cred insa ca cei de liceu ii intre fara cuvinte.

Putin mai devreme am gasit un cake box plin cu cd-uri pe care scria POZE asa ca am inceput sa le vizionez pentru ca ce-i mai reusit decat sa-ti vezi vechea fata, modul absolut ingrozitor in care te imbracai sau tunsorile nereusite pe care le-ai avut de-a lungul anilor.

Printre maldarul de poze le-am gasit fireste si pe cele din excursia de trei zile petrecuta la mare cu colegii de liceu- excursie care a stat pe post de petrecere de absolvire- si mi-am adus aminte de una dintre cele mai trasnite lucruri care mi s-au intamplat.

Eram nedormita de trei nopti pentru ca in noaptea de dinainte sa plecam au dat Sleepy Hollow la TV si n-am putut sa nu-l vad continuandu-se in noapte pana pe la ora doua iar plecarea spre gara se facea la ora patru deci face-ti si voi calculul, prima seara a fost veselie, nebunie, alergat prin Mamaia de la un cap la altul iar noaptea urmatoare a fost petrecerea propriu-zisa in restaurantul hotelului. Ne-am gatit noi, fiecare cum a stiut mai bine si am coborat.

Dupa ce m-am decis ca fusta si tocurile nu ma ajuta cu nimic am ucat inapoi in camera sa-mi trag pe mine o pereche de blugi trei sferturi cu manseta intoarsa peste genunchi si tenesi, tenesi pe care dupa ce ne-am hotarat sa vedem rasaritul de soare, i-am schimbat pe-o pereche de papuci in ideea sa nu-mi intre nisip in sosoni. In camera, colega mea a zis ca nu mai poate si ca ramane sa doarma asa ca am decis sa iau eu cheia camerei si sa incui usa pe dinafara.

Asadar ne-am infiintat pe nisipul ud in asteptarea mingii de foc si-am stat si-am stat si mie mi se-nchideau ochii iar ca sa ma tin treaza ma jucam cu brelocul cheii de la camera in nisip. Dupa ce s-a crapat de ziua si nu se vedea inca nici o urma de soare la orizont eu si inca doua colege ne-am hotarat sa ne tiram.

Pe la jumatatea drumului spre hotel m-a pus naiba sa-mi pipai buzunarele si sa observ ca nu mai am mobilul, moment in care am intrat in panica. M-am dus inapoi si am inceput sa greblez cu picioarele bucata de nisip in care stiam ca am stat, fara pic de succes. Intr-un final m-am dat batuta si m-am hotarat sa ma duc in camera sub deviza “asta e” insa cand am ajuns in fata camerei si am dat sa descui usa am realizat ca nu mai am nici cheia.

Lumea a inceput sa rada iar eu am inceput sa ma enervez pentru ca eram ingrozitor de obosita si voiam sa ajung in pat asa ca am intrat in camera vecinilor de palier si-am traversat din balconul lor in balconul meu pentru ca mai apoi s-o sperii pe colega mea care inca dormea, cu batai nerabdatoare in usa de la balcon.

Dupa ce am intrat in camera eram prea consumata de ceea ce tocmai mi se intamplase pentru a mai dormi asa ca am hortarat sa strang cateva din lucrurile lasate la intamplare pe pat, pe jos si pe noptiere. Am luat tenesii care stateau cuminti in mijlocul camerei pentru a-i baga sub pat. Cand m-am aplecat sa-i apuc am zarit ceva intr-unul dintre ei. Da, ati ghicit, dracu stie cum, atunci cand m-am descaltat de tenesi am hotarat sa ma descotorosesc si de telefonul mobil, acum motivul pentru care eu am gasit normal sa-l las intr-unul din tenesi imi este complet necunoscut.

Foarte fericita am traversat din nou balconul pentru a le spune nebunilor de dincolo noutatile si fireste am trecut inapoi in camera, am deschis televizorul si m-am trantit in pat, cu spatele rezemat de perete si genunchii la piept moment in care am avut o revelatie. Unul dintre genunchi era mai partatos si mai rigid decat normal asa ca am bagat degetele pe sub manseta blugilor pentru a descoperii cheia de la camera cu tot cu imensul ei breloc.

Fireste lumea a ras si-a facut misto de mine iar eu am putut sa trag linistita un pui de somn inainte sa trebuiasca sa eliberam camerele.

Educatie fizica

2010-11-14T23:45:00.001-08:00

Found this while on Facebook, it made me laugh and exercise at the same time. M-am gandit s-o impart cu voi. :))

Ma Predau

2010-11-03T09:05:00.000-07:00

De cand ma stiu am refuzat categoric sa cred in superstitii, bine a fost o perioada determinata in care aveam nevoie sa cred ca altcineva imi croieste destinul asa ca ma duceam frecvent pe la biserica. Ma rugam sa nu pic de tot la mate sau sa-mi cada revolutia de la 1918 la capacitate lucruri care, uimitor, s-au intamplat.

M-am trezit , insa intr-o buna zi hotarata ca doua bucati de lemn asezate una peste alta nu-mi controleaza mie viitorul si daca cineva e vinovat pentru ce mi se intampla, aceea sunt eu si nu o forta supranaturala care ne foloseste pe post de marionete si cu atat mai putin o pisica neagra, o zi de 13 sau chilotii pusi deandoaselea chiar daca unele dintre aceste elemente au coincis vre-o data cu o zi plina de ghinion. Si aici vorbesc de ziua in care mi-a furat cineva telefonul mobil.

In ziua cu pricina sfidasem avertismentele legate de pisica neagra si cum am prins animalul l-am si smotocit un pic - eu fiind mare fana pisici si pisicute de toate neamurile si culorile - si colac peste pupaza mai era si-o zi de marti 13. Boooon, am luat-o drept o gluma de rahat pusa la cale de univers si-am facut-o uitata.

Saptamana asta si cea trecuta m-au facut sa realizez ca eu n-am avut niciodata parte de noroc chior, cu atat mai putin in perioada asta cand m-am umplut de maro pe la doua interviuri, am busit masina, mi-am scrantit glezna incaltata fiind cu cele mai comode ghete fara toc din sifonier (da Andreea, inca doare) si intr-un final am turnat un pahar cu suc pe laptop si canapea lipicindule de mama focului asa ca m-am hotarat sa ma predau umorului macabru al universului si sa dau vina pe cele doua oglinzi pe care le-am spart in copilarie.

Da, se zice ca daca spargi o oglinda ai parte de 7 ani de ghinion, eu am spart doua deci, prin urmare 14 ani ma urmareste ghinionul oriunde ma duc, presupunem ca aveam in jur de 8-9 ani cand s-a intamplat deci dupa ce fac 23 de ani astept milionul de dolari sa se scuture din pomul in care e fix la mine in buzunar. O sa vezi tu Donald Trump!

Multa bafta va doresc.

Ganduri

2010-10-28T10:00:00.000-07:00

Bun, trebuie sa ma confesez. Acum cateva zile am spart bara fata a masinii, astazi mama ma intreaba daca am invatat ceva din toate astea.

Eu am raspuns ca, condusul incaltata in pantofi cu toc, indiferent de ce spune instructorul, nu da randament, ce gandeam insa era ca fiecare lucru are o parte negativa si una pozitiva. Partea negativa a intamplarii a fost ca a trebuit sa alerg jumatate de oras dupa o bara de protectie care m-a usurat de 98 de lei, partea pozitiva a fost ca n-a vorbit ea cu mine timp de doua zile si frate ce liniste a mai fost.

Si totusi in incheiere ma tenteaza sa-l citez pe C.S. Lewis care a spus "Experience, the Most Brutal of Teachers. but You Learn My God, Do You Learn."

Biroul meu, cufarul cu nimicuri

2010-10-27T11:15:00.000-07:00

In fiecare saptamana fac curat pe birou apoi, in decurs de o saptamana pe acelasi birou apar aceleasi lucruri pe care in fiecare vineri le indes cu minutiozitate prin sertare, cutii, genti, dosare si alte metode de organizare. Culmea e ca nu-mi aduc aminte cum revin, cand le scot de pe unde le indes si de ce le las tot pe birou stiind ca vinerea urmatoare voi incerca la fel de insistent sa scap de ele.
Cum pe mine ma distreaza treaba asta am facut inventarul si iata ce-a iesit: penar plin cu creione si scketch book-urile de rigoare, pahar plin cu pixuri, foarfeca, lama de cutter, rigla, cateva farduri ratacite, periuta de dinti???????, forfecuta de unghii, lingurita, batista (cine mai folosteste batista in zilele noastre?... in afara de mine evident) carpite (pentru intins creionul pe foaie), betisoare de urechi (cu acelasi scop), pila de unghii, tier comedon, buretel de fond de ten( folosit in orice alt scop decat cel pentru care a fost proiectat) cleste de par, filme ( the libertine, scarface si…twilight) jurnal cu citate, toc de scris, manuscrise, CD-uri, USB, cuburi din carton (aparute recent) dosar cu desene, benzi de magnetofon insotite de magnetofonul insusi, banda adeziva, cutie de aluminiu plina cu trei bani, o cheie si-o legitimatie veche din liceu (aparent reteta pentru invocarea diavolului la rascruce de drumuri - si nu, nu a mers) , ace de cusut si o carte, mereu aceeasi, Blindatele Mortii de Sven Hassel.
Stephen King scrisese in Secret Window ca daca ar exista o stiinta dedicata straturilor de lucruri pe care le gasesti in sertare si pe birouri ar trebui sa se numeasca “birografie”. Nu stiu daca sunt de acord cu numele insa pot fi de acord cu existenta unei asemeni ramuri iar cei care ar studia asta ar fi singurii care si-ar satisface cu adevarat setea de curiozitate.

Care sunt lucrurile care zac pe biroul vostru necontenit?

Si am fost la interviu...

2010-10-23T09:07:00.000-07:00

…iar. Ce deosebeste insa interviul asta de oricare interviu e modalitatea in care a fost tinut. Am tot amanat postarea intamplarii pe blog din motive de “nechef” dar de fiecare data cand o povestesc imi dau seama pe ce ras s-ar mai pune si altii si ce s-ar mai cruci asa ca iata:
Primesc intr-o seara un telefon, la o ora total nepotrivita pentru stabilirea unui interviu, si o duduie cu o voce afectata ma anunta ca cei de la compania X au primit aplicatia mea pentru jobul pe care ei il au disponibil si ma intreaba daca se poate sa stabilim o intalnire. Eu, fericita la culme am primit si duduia a programat interviul pentru ziua urmatoare la ora 10 “daca ai putea sa vi tu la o cafenea de pe dorobanti, se numeste X-ulescu”. Moment in care mi-a cazut fata. Tin sa mentionez ca-mi caut de lucru de ceva timp iar momentele disperate cer gesturi disperate asa ca am acceptat.
Cum eu am intrat intr-o cafenea de fite de doua ori in viata (si spun asta, nu in cautare de simpatie sau ca sa dau dovada de modestie ci doar pentru ca printre lucrurile pe care eu le consider de valoare si aducatoare de bucurii, nu se numara si cafelele de sute de mii) dupa cum spuneam, nu ma simt in elementul meu in cafenele asa ca am sunat-o pe duduie s-o intreb daca a ajuns. Imi raspunde cu acceasi voce afectata ca a ajuns si ca e la o masa in dreapta si ca ea poarta o fusta rosie. Am intrat in cafenea am vazut fusta plus dresul de perdea si bluza de matase transparenta. Dupa ce am contemplat o vreme modelul sutienului am vazut si pe duduia care il umplea.
M-am apropiat, am dat mana, am asteptat sa-mi faca semn sa ma asez, n-a facut-o si cum mi-am imaginat ca n-are de gand sa imi ia interviul in picioare, ci ca e doar destul de nesimtita incat sa nu ma invite sa iau loc, m-am asezat de capul meu, pregatindu-ma sufleteste pentru interviu. Interviu care a inceput cu “si…” si a continuat cu “Stai putin…”, stai putin nu pentru ca avea de stins vre-un incendiu sau de salvat vre-un bebelus de la inec ci pentru avea de raspuns la niste IM-uri de pe laptopul din fata ei, stai putin sa chicoteasca cand raspunde la IM-uri apoi stai putin ca suna telefonul, stai putin ca-i aduce chelnerita cafeluta si croissantul, stai putin ca trebuie sa adauge laptic si zahar in cafeluta, STAI PUTIN: “sigur nu vrei si tu ceva?”. Moment in care eu strigam in interior “Helloooooooo am venit la interviu nu suntem doua prietene iesite la brunch!”.
Dupa ce si-a facut de cap pe langa mine pentru vre-o 10 minute timp in care eu ma uitam cu o privire talamba si ma intrebam daca e un test, sa vada cum ma comport, ridica cescuta la gura, ia o ingititura si se uita la mine cu o privire seducatoare dupa care ma intreaba “Si, cum iti mai merge?”. Fireste, ochii mei s-au facut cat doua cepe ( recte O_O) si m-am pierdut in context. Dupa ce mi-am tras cateva palme mentale si m-am muscat de interiorul buzei ca sa nu ma bufneasca rasul am intrebat : “In ce domeniu intrebati? Pe plan personal sau professional?” ,la care duduia, cu un gest de mana nonsalant imi raspunde “A, pe niciun plan, asa in general, socializam si noi un pic.”.
Din momentul cu pricina nu-mi mai aduc aminte absolut niciun detaliu cu exceptia faptului ca am facut tot posibilul sa plec d-acolo cat mai repede si faptul ca tot drumul inapoi spre casa m-am rugat sa nu ma sune inapoi nu de alta, dar eu am o gura sloboda si daca as mai fi vazut-o o data pe tanti, ar fi fost foarte posibil sa-i trantesc toate astea in cap.
Ce-i drept, nu stiu prea multe despre recrutare si HR dar unora le-ar trebui niste controale riguroase, asa cum vanzatorii au parte de ocazionalul "client misterios" care te arde la salariu si daca nu stii ce data e, ar trebui sa existe si “candidatul misterios” care sa-i friga p-astia de nu se vad.
Ce pot sa spun in incheiere decat bafta tuturor celor aflati in situatia mea.

Am orbiiiiiiit

2010-09-13T07:59:00.000-07:00

Ok, despre ce e vorba si de ce mama dracului am orbit? Am orbit pentru ca e posibil sa fi vazut cel mai prost film din istoria cinematografiei, ceea ce ma deranjaza este ca l-am asteptat cu interes. E vorba despre “The Expendables”, un film scris regizat si jucat de Sylvester Stallone cu o paleta foarte vesela de actori de renume printre care se numara Bruce Willis, Dolph Lundgren, Eric Roberts, Arnold Schwarzenegger si Mickey Rourke. Filmul este o simfonie, pe langa muzica, de mitraliere, tipete si efecte sonore de impact nereusite. O arhiva de muschi si testosteron prost regizata si prost jucata.

La un moment dat am inceput sa ma intreb daca, atunci cand i-am vazut jucand individual chiar mi-au placut unii dintre acorii enumerati mai sus sau prostia lor era mai dispersata.

Am inchis fereastra filmului pe computer profund dezamagita dat fiind faptul ca Rocky seria mea de suflet, dat fiind faptul ca Dolph Lundgren a fost rau-facatorul meu preferat in majoritatea filmelor de actiune cu care am crescut si dat fiind faptul ca pe Eric Roberts l-am crezut intotdeauna un actor cu stil. M-a enervat efectiv, faptul ca filmul n-a avut o poveste bine definita ci ca a fost o poveste romantica asezonata cu impuscaturi, sange pe pereti si explozii, o poveste romantica ce nici macar nu a fost dusa pana la capat. Anyway, any who daca vreti sa vedeti o porcarie memorabilia va recomand “The Expendables”

Spiru Haret - fabrica de ratati

2010-08-06T08:18:00.000-07:00

In urma cu cateva zile am primit acest e-mail:
"MECTS apreciaza ca absolventii USH, de studii universitare de licenta incepand cu anul 2005, desi au promovat examenul de licenta inainte de intrarea in vigoare a Ordonantei de Guvern nr.10/2009, pentru a intra in deplină legalitate fata de prevederile acestei Ordonante, vor sustine in interval de patru ani un nou examen de licenta, in sesiunile organizate de Universitatea Spiru Haret, despre care vor lua cunostinta pe site-ul Universitatii Spiru Haret – www.spiruharet.ro. "

Articolul prezent nu-i cine stie ce mare articol ci mai mult un avertisment pentru viitori studenti cu privire la universitatea Spiru Haret. Cat despre conducerea universitatii, daca se intample sa dea peste acest post poate sa doarma linistita stiind ca vara asta am sa fac cat mai multa publicitate negativa pentru aceasta unitate de invatamant si la fel se va intampla in fiecare vara inainte si dupa bacalaureat.

Reasons

2010-05-19T15:25:00.000-07:00

I spoke with my imaginary friend tonight. He’s name is Robert, more often than it should be, when I get tired of that name I call him different, the good thing is that he always talks to me, no matter how I call him. We fought. He caught me crying and asked me why.

WHY? I said. Because I saw Romeo and Juliet tonight.

I never saw any screenplay of Romeo and Juliet nor read it. I always thought it’s a pathetic story about tow morons who chose to give up and die better than fight for what they wanted. Tonight though I came to another conclusion: they both had everything. My mind is so messed up from the society in which I live that for a moment there I thought Mercucio was gay for there was no other reason to give your life for someone other than you’re either his family or his lover. I stopped believing in friendship a long time ago and love is another reason to leave this world for there nothing so pure can survive in it.

As for their love, at least they had something to die for cause in this world there is only one motif to stay alive, finding a good reason to die for. I don’t even have that.

P.S. Dau cu subtitrarea la aia mai lenesi din fire, doar cereti-mi-o . :P

Vanatoarea de joburi

2010-05-12T01:08:00.000-07:00

De cand mi-am dat demisia am pornit la vanatoare… de joburi. Cel mai oribil lucru pe care l-am experimantat in viata mea. Cand eram mica am cazut cu palma intr-un cutit, m-am julit de milioane de ori in genunchi, m-am dat cu capul de asfalt mi-am primit 2 mingi de fotbal in fata dar cautarea de joburi e cel mai oribil si mai umilitor lucru prin care am trecut de cand ma stiu.

Dupa cativa ani buni de gandire pozitiva in perioada asta am cedat si-am plans cum n-am facut-o niciodata.

Sunt milioane de site-uri care te invata cum sa te comporti si ce sa spui la interviu, milioane de site-uri pe care le-am citit din scoarta in scoarta si care au o singura concluzie mare si grasa: daca spui adevarul te-ai ars.

Prima si cea mai de rahat intrebare de care dai cu ochii intr-un interviu este “De ce va doriti aceste job?”. In mintea ta se invart zeci de idei : pentru ca-i aproape de casa, pentru ca se castiga baban, pentru ca ai un birou cu calculator si messenger, pentru ca seful de viziteaza o data la un million de ani, si atunci nici nu stie cum te cheama, pentru ca te poti strecura acasa mai devreme pentru ca nimeni n-are nevoie de tine la ora 17 si apoi raspunzi: imi doresc acet job pentru ca ma reprezinta, imi pot pune in aplicare cunostintele dobandite in facultate si in putina experienta pe care o am. Zi zau!!!

Doi: De ce calitati credeti ca aveti nevoie pentru acest job. Pai in primul rand citesti cu atentie anuntul jobului si cerintele si le reproduci verbal in fara tipei de la HR, nu conteaza ca tu esti o persoana retrasa, naiva si un pic dezorganizata. In fata biroului de resurse umane ai o personalitate puternica, care se impune, esti sociabila, volubila, atenta si cu skilluri organizatorice de nota 10! Bull shit!

Trei: De ce vrei sa lucrezi in aceasta companie? Adevarul ar fi urmatorul: pentru ca atunci cand o sa-mi dau demisia o sa am un nume pompos de trecut in CV. Motivul din spatele sinceritatii nu trebuie expus, fireste. Aici incepe principala aptitudine a subalternului sa-si faca simtita prezenta, si anume pup-in-curismul, incepi sa-i perii, c-o au p-aia c-o au p-ailalta ca ai auzit de la cutarescu ca fac una si alta…daca te legi si de programele lor eco-friendly cu atat mai bine, au impresia ca te-ai documentat.

Patru: De ce ar trebui sa te angajam pe tine? Pai n-ar trebui ca sunt o jagardea de om care vrea bani pe stat degeaba, dar din nou asa sunt si ceilalti deci daca tot sunteti la mine ramaneti cu mine. In realitate poti sa insiri, modest un numar de succese inventate avute intr-un job anterior si cateva situatii limita in care tu ai luat taurul de coarne. NOOOOOT!

Cinci: De ce ai plecat de la fostul tau loc de munca? Realitatea e ca seful era o javra, colega de birou era o nesuferita care intarzia mereu si tu trebuia sa o acoperi, colega cu care de altfel ai sfarsit relatia cu o paruiala zdravana la sfarsit, sau ca salariu era de mizerie. Raspunsul va veni propt dar cu totul altfel: Nu voiam inca sa-mi gasesc radacinile, sau compania pentru care am lucrat anterior, desi imi oferea un mediu de lucru foarte placut nu ma putea ajuta sa cresc din punct de vedere professional! Doamne daca as lucra in HR ce-as mai rade de astfel de raspunsuri.

Sase: Te descurci mai bine intr-un cadru restrains sau unul larg? Sau zis mai pe sleau “Lucrezi mai bine singura sau in echipa?” NORMAL CA SINGURA, macar daca o dai in bara o esti tu trasa la raspundere pentru tine nu pentru toti gogomanii pe care i-ai avertizat ca, daca iau hartia aia la Xerox-ul de peste drum sa aiba grija sa n-o piarda si fireste ei fac tocmai pe dos. Insa, tu ai citit in anunt ca vei fi aditionata la un grup de paispe oameni asa ca trebuie sa raspunzi din nou, impotriva naturii tale si anume ca te descurci excellent in munca de echipa, iti place sa socializezi si ca abia astepti sa-ti cunosti viitorii colegi!

Concluze: CV-ul e o mare minciuna si daca nu mi-am gasit de munca pana acum dau vina numai pe sinceritatea mea debordanta.

P.S. Stiu ca sunt sute de tineri in situatia mea asa ca tot ce pot sa fac e sa va urez multa bafta si creativitate.

Der Rest ist Schweigen / Restul e tacere

2010-04-25T13:39:00.000-07:00

Sein oder Nichtsein; das ist hier die Frage:

Obs edler im Gemüt, die Pfeil und Schleudern

Des wütenden Geschicks erdulden oder,

Sich waffnend gegen eine See von Plagen,

Durch Widerstand sie enden? Sterben - schlafen -

Nichts weiter!

A fi sau a nu fi: iată-ntrebarea!

E oare mai de laudă să suferi

În sinea ta, săgeţile şi praştia sorocului vrăjmaş,

Sau mai degrabă să te-narmezi în faţa unei mări

de zbucium şi prin luptă s-o răpui?

să mori, să dormi... nimic mai mult!

Asa suna Hamlet in germana si asa suna in romana.

Am promis ca ma intorc cu un Update la postul cu “Mergem la teatru” dar teatrul a fost atat de frumos incat merita un post propriu.

Un personaj de film a spus prin ’87 “That’s why I love art man, You never know when is bull crap.”

Eu tind sa-l contrazic.

Hamlet, varianta secolului 21, regizat de Thomas Ostermeier nu admite cacat. Romantismul supraregizat al vremii este inlaturat definitiv iar nebunia lui hamlet e conturata puternic prin iesirile sale dar si prin piesa de teatru regizata de propriul sine pentru a dezvalui unchiului sau cunostintele despre moartea regelui.

Are umor de calitate iar actorii sunt capabili sa interactioneze cu publicul intregrandu-l in spectacol.

Pentru 2 ore si jumatate am pasit in lumea lui Hamlet fara a o parasi o secunda pe cea in care traiesc.

Aplauze, Aplauze de un million de ori APLAUZE.

Mergem la teatru

2010-04-22T03:39:00.000-07:00

Bine, bine, nu MERGEM ci merg. Merg pentru ca restul lumii pare-mi-se a avut parte in copilarie de o reprezentatie esuata a Motanului Incaltat pe la Tandarica. Da, sunt de acord ca Antonio Banderas e mult mai bun in rolul asta mai ales ca nu tre sa-i vezi moaca dar totusi, fi-ti rezonabili, mai da-tii teatrului o sansa.
Revenind in actualitate, MARE EVENIMENT MARE la Teatrul National Bucuresti (pentru astia mai tineri TNB, sau cladirea aia mare din centru Bucurestiului pe care va urcati voi ca sa ajungeti pe terasa La Motoare) : Hamlet de William Shakespeare pe 24 si 25 Aprilie. va fi jucat de o trupa nemteasca in frumoasa dar intortocheata limba germana-noroc ca incerc sa descifrez de ceva vreme un ghid de conversatie roman-german (pentru ca romanii nu-s in stare sa-l puna in scena... OK, OK, nu critic, anunt) cu subtitrare in limba romana pentru astia mai neintruiti dintre noi. O sa fie "cel mai film 3D" din cate ati vazut.
Vestea am aflat-o de pe site-ul Kudika recte : http://www.kudika.ro/articol/timp-liber~alternatimp/8226/hamletul-din-constelatia-shakespeare.html. Se pare ca abonarea la un site de moda are avantajele ei.
Revin cu un update duminica seara cand ma intorc de la paranghelie.

Povestea confuziei mele generale

2010-04-20T11:50:00.000-07:00

Cine ar fi crezut ca o sa ajunga intr-un impas mai mare decat capul ei, si tocmai privind viata, viitorul? Cand era mica stia sigur ce-o sa faca. Voia sa se inroleze in armata, voia sa faca parte din cavaleria calare sau din garda regala. Atunci motivele erau simple: unu pentru ca-i placeau caii si doi pentru ca-i placeau uniformele. Cand a mai crescut a ramas ferm pe pozitii privind cariera militara insa garnizoana s-a schimbat. Parca ar fi vrut sa piloteze un avion. Da, sigur ar fi vrut sa piloteze un avion, deci marina militara suna de minune.
Taras grabis a venit si clasa a 6-a cand s-a inscris la cursurile de tir sportiv, asadar nu deviase de la cale. Academia militara sa fie.
In clasa a 7-a insa au inceput cursurile de handball care nu aveau nimic in comun cu militaria si au durat pana intr-a 9-a . Intre timp, la orele de desen dintr-a 8-a a descoperit istoria artei si modalitatea de a desena schite pentru hainute sau design de interior iar pregatirile pentru examenul de capacitate au buimacit-o definitiv cand istoria contemporana a devenit atat de fascinanta. Cine ar fi crezut ca pe marginea unui eveniment armat de amploare mondiala insirat pe o durata de 6 ani se pot dezvolta atatea subiecte de carti. Se pare totusi ca infuentele visului din copilarie nu disparusera de finitiv totusi iar pe marginea celui de-al 2-lea Razboi Mondial a citit pe putin 10 carti.
Dezamagirea a venit o data cu liceul cand nu a reusit sa intre la Tonitza si computerul a repartizat-o intr-un liceu tehnologic uitat de lume, pe undeva prin baneasa, macar daca ar fi fost admisa la liceul de aviatie, in schimb liceul asta avea practica in ecologie. CAH! In timpul liceului nu s-au discutat niciodata planurile elevilor dupa absolvire asa ca le-a amanat si ea iar cand a venit momentul de a alege o facultate era cu capul in nori si mai confuza ca niciodata.
Stia anumite lucruri, stia ce-i place si ce nu.
Desi matematia era distractiva in orele de liceu era nu trebuia sa faca lait motivul in facultate asa ca politehnica si constructiile se elimina.
Ii placea sa deseneze, si e chiar buna la asta insa mama i-a spus ca e nevoie de mita pentru a intra la arte sau la arhitectura.
BINE!
Atunci ii place limba engleza, deci alegem limbi straine. "Dar ce-ai sa faci cu limbile straine?" intervine iar mama si atunci ne uitam in alta disrectie.
Teatru? Film? "O sa ajungi o actrita fara loc de munca, poate poti sa dai o reprezentatie din cand in cand in parc si sa te rogi sa-ti arunce cineva 50 de mii ca din meseria asta nu se traieste." PFFF, da, si acum o indeamna sa faca voluntariat, de parca din asta se traieste.
BUN! Am inteles, e suficient de insipida si neinteresanta incat sa ajunga somer de profesie daca o ia pe calea asta asa ca arunca si ideea cu teatrul in coltul intunecat.
Unde a ramas militaria intrebati? In pom sau mai bine zis in pod si n-are cine o da jos, in copilarie cand totul era posibil, in trecut cand nimeni nu-i explicase ca "alegerea ta" nu e de fapt alegerea ta, in antrenoarea de la tir care s-a pensionat fara sa-i pese de elevii ei, in reactoarele avionului F-14 pilotat de locotenentul Pete Mitchell. IN FILME.
E nevoie de rezistenta fizica pentru a intra la academia militarasi dupa ce s-a lasat de handball numai ceea ce se numeste silueta nu are. Cum ar fi ca o tipa de 75 de kile sa alerge dezlanat si gafaind in fata comisiei de admitere?
Nu se cade.
Pai si atunci ce a ramas?
Istorie! Dar sa devina provfesor de istorie nu-i surade.
Relatii internationale. Suficienta istorie, mai ales contemporana, limbi straine, pe cat posibil, un pic de geografie, un pic de psihologie politica... STAI ASA!
Politica? Doamne Dumnezeule, (nah ca l-am pomenit si p-ala rau) Pai ea fuge mancand pamantul cand aude de politica, apo management si organizatii nonguvernamentale!
ONU?
CECO?
UNESCO?
UE?
De ce?
Unde?
Cand?
Cum?
Moneda europeana?
Conflict armat?
Razboi rece? De ce?...De trefla.
Iraq? Motive? ...PETROL? E o lume nebuna, da, dar nu trebuia facuta o disciplina pe tema asta. Oricum e prea tarziua sa se retraga. A pornit pe un drum gresit si e cu sens unic.
Zilele trecute cauta ceva intr-un sertar cu poze vechi si a gasit poze de la ruperea turtei, o traditie tampita romaneasca ce implica printre altele si asezarea pe o tava a diferitelor obiecte pentru ca prichindelul sa insface ceva de acolo. Se zice ca ceea ce alege o sa-i placa sa faca.
Ea alesese pixul!

pentru sis

2010-04-02T23:59:00.001-07:00

Tow of sisi's favorite characters