Si am fost la interviu...

…iar. Ce deosebeste insa interviul asta de oricare interviu e modalitatea in care a fost tinut. Am tot amanat postarea intamplarii pe blog din motive de “nechef” dar de fiecare data cand o povestesc imi dau seama pe ce ras s-ar mai pune si altii si ce s-ar mai cruci asa ca iata:
Primesc intr-o seara un telefon, la o ora total nepotrivita pentru stabilirea unui interviu, si o duduie cu o voce afectata ma anunta ca cei de la compania X au primit aplicatia mea pentru jobul pe care ei il au disponibil si ma intreaba daca se poate sa stabilim o intalnire. Eu, fericita la culme am primit si duduia a programat interviul pentru ziua urmatoare la ora 10 “daca ai putea sa vi tu la o cafenea de pe dorobanti, se numeste X-ulescu”. Moment in care mi-a cazut fata. Tin sa mentionez ca-mi caut de lucru de ceva timp iar momentele disperate cer gesturi disperate asa ca am acceptat.
Cum eu am intrat intr-o cafenea de fite de doua ori in viata (si spun asta, nu in cautare de simpatie sau ca sa dau dovada de modestie ci doar pentru ca printre lucrurile pe care eu le consider de valoare si aducatoare de bucurii, nu se numara si cafelele de sute de mii) dupa cum spuneam, nu ma simt in elementul meu in cafenele asa ca am sunat-o pe duduie s-o intreb daca a ajuns. Imi raspunde cu acceasi voce afectata ca a ajuns si ca e la o masa in dreapta si ca ea poarta o fusta rosie. Am intrat in cafenea am vazut fusta plus dresul de perdea si bluza de matase transparenta. Dupa ce am contemplat o vreme modelul sutienului am vazut si pe duduia care il umplea.
M-am apropiat, am dat mana, am asteptat sa-mi faca semn sa ma asez, n-a facut-o si cum mi-am imaginat ca n-are de gand sa imi ia interviul in picioare, ci ca e doar destul de nesimtita incat sa nu ma invite sa iau loc, m-am asezat de capul meu, pregatindu-ma sufleteste pentru interviu. Interviu care a inceput cu “si…” si a continuat cu “Stai putin…”, stai putin nu pentru ca avea de stins vre-un incendiu sau de salvat vre-un bebelus de la inec ci pentru avea de raspuns la niste IM-uri de pe laptopul din fata ei, stai putin sa chicoteasca cand raspunde la IM-uri apoi stai putin ca suna telefonul, stai putin ca-i aduce chelnerita cafeluta si croissantul, stai putin ca trebuie sa adauge laptic si zahar in cafeluta, STAI PUTIN: “sigur nu vrei si tu ceva?”. Moment in care eu strigam in interior “Helloooooooo am venit la interviu nu suntem doua prietene iesite la brunch!”.
Dupa ce si-a facut de cap pe langa mine pentru vre-o 10 minute timp in care eu ma uitam cu o privire talamba si ma intrebam daca e un test, sa vada cum ma comport, ridica cescuta la gura, ia o ingititura si se uita la mine cu o privire seducatoare dupa care ma intreaba “Si, cum iti mai merge?”. Fireste, ochii mei s-au facut cat doua cepe ( recte O_O) si m-am pierdut in context. Dupa ce mi-am tras cateva palme mentale si m-am muscat de interiorul buzei ca sa nu ma bufneasca rasul am intrebat : “In ce domeniu intrebati? Pe plan personal sau professional?” ,la care duduia, cu un gest de mana nonsalant imi raspunde “A, pe niciun plan, asa in general, socializam si noi un pic.”.
Din momentul cu pricina nu-mi mai aduc aminte absolut niciun detaliu cu exceptia faptului ca am facut tot posibilul sa plec d-acolo cat mai repede si faptul ca tot drumul inapoi spre casa m-am rugat sa nu ma sune inapoi nu de alta, dar eu am o gura sloboda si daca as mai fi vazut-o o data pe tanti, ar fi fost foarte posibil sa-i trantesc toate astea in cap.
Ce-i drept, nu stiu prea multe despre recrutare si HR dar unora le-ar trebui niste controale riguroase, asa cum vanzatorii au parte de ocazionalul "client misterios" care te arde la salariu si daca nu stii ce data e, ar trebui sa existe si “candidatul misterios” care sa-i friga p-astia de nu se vad.
Ce pot sa spun in incheiere decat bafta tuturor celor aflati in situatia mea.

Vanatoarea de joburi

De cand mi-am dat demisia am pornit la vanatoare… de joburi. Cel mai oribil lucru pe care l-am experimantat in viata mea. Cand eram mica am cazut cu palma intr-un cutit, m-am julit de milioane de ori in genunchi, m-am dat cu capul de asfalt mi-am primit 2 mingi de fotbal in fata dar cautarea de joburi e cel mai oribil si mai umilitor lucru prin care am trecut de cand ma stiu.

Dupa cativa ani buni de gandire pozitiva in perioada asta am cedat si-am plans cum n-am facut-o niciodata.

Sunt milioane de site-uri care te invata cum sa te comporti si ce sa spui la interviu, milioane de site-uri pe care le-am citit din scoarta in scoarta si care au o singura concluzie mare si grasa: daca spui adevarul te-ai ars.

Prima si cea mai de rahat intrebare de care dai cu ochii intr-un interviu este “De ce va doriti aceste job?”. In mintea ta se invart zeci de idei : pentru ca-i aproape de casa, pentru ca se castiga baban, pentru ca ai un birou cu calculator si messenger, pentru ca seful de viziteaza o data la un million de ani, si atunci nici nu stie cum te cheama, pentru ca te poti strecura acasa mai devreme pentru ca nimeni n-are nevoie de tine la ora 17 si apoi raspunzi: imi doresc acet job pentru ca ma reprezinta, imi pot pune in aplicare cunostintele dobandite in facultate si in putina experienta pe care o am. Zi zau!!!

Doi: De ce calitati credeti ca aveti nevoie pentru acest job. Pai in primul rand citesti cu atentie anuntul jobului si cerintele si le reproduci verbal in fara tipei de la HR, nu conteaza ca tu esti o persoana retrasa, naiva si un pic dezorganizata. In fata biroului de resurse umane ai o personalitate puternica, care se impune, esti sociabila, volubila, atenta si cu skilluri organizatorice de nota 10! Bull shit!

Trei: De ce vrei sa lucrezi in aceasta companie? Adevarul ar fi urmatorul: pentru ca atunci cand o sa-mi dau demisia o sa am un nume pompos de trecut in CV. Motivul din spatele sinceritatii nu trebuie expus, fireste. Aici incepe principala aptitudine a subalternului sa-si faca simtita prezenta, si anume pup-in-curismul, incepi sa-i perii, c-o au p-aia c-o au p-ailalta ca ai auzit de la cutarescu ca fac una si alta…daca te legi si de programele lor eco-friendly cu atat mai bine, au impresia ca te-ai documentat.

Patru: De ce ar trebui sa te angajam pe tine? Pai n-ar trebui ca sunt o jagardea de om care vrea bani pe stat degeaba, dar din nou asa sunt si ceilalti deci daca tot sunteti la mine ramaneti cu mine. In realitate poti sa insiri, modest un numar de succese inventate avute intr-un job anterior si cateva situatii limita in care tu ai luat taurul de coarne. NOOOOOT!

Cinci: De ce ai plecat de la fostul tau loc de munca? Realitatea e ca seful era o javra, colega de birou era o nesuferita care intarzia mereu si tu trebuia sa o acoperi, colega cu care de altfel ai sfarsit relatia cu o paruiala zdravana la sfarsit, sau ca salariu era de mizerie. Raspunsul va veni propt dar cu totul altfel: Nu voiam inca sa-mi gasesc radacinile, sau compania pentru care am lucrat anterior, desi imi oferea un mediu de lucru foarte placut nu ma putea ajuta sa cresc din punct de vedere professional! Doamne daca as lucra in HR ce-as mai rade de astfel de raspunsuri.

Sase: Te descurci mai bine intr-un cadru restrains sau unul larg? Sau zis mai pe sleau “Lucrezi mai bine singura sau in echipa?” NORMAL CA SINGURA, macar daca o dai in bara o esti tu trasa la raspundere pentru tine nu pentru toti gogomanii pe care i-ai avertizat ca, daca iau hartia aia la Xerox-ul de peste drum sa aiba grija sa n-o piarda si fireste ei fac tocmai pe dos. Insa, tu ai citit in anunt ca vei fi aditionata la un grup de paispe oameni asa ca trebuie sa raspunzi din nou, impotriva naturii tale si anume ca te descurci excellent in munca de echipa, iti place sa socializezi si ca abia astepti sa-ti cunosti viitorii colegi!

Concluze: CV-ul e o mare minciuna si daca nu mi-am gasit de munca pana acum dau vina numai pe sinceritatea mea debordanta.

P.S. Stiu ca sunt sute de tineri in situatia mea asa ca tot ce pot sa fac e sa va urez multa bafta si creativitate.

Concediu Permanent

Concediul permanent este, pentru mine, demisia. Deci DA, mi-am dat demisia. Nu, nu acum, sunt in concediu permanent de vre-o saptamana. Pana sa-ti dai demisia injuri de mama focului actualul loc de munca, fiecare minutel stat peste program, salariul, colegii, tramvaiul, faptul ca trebuie sa pleci cu o ora mai devreme d-acasa pentru a ajunge la timp la serviciu si nu in ultimul rand concediul, pentru ca a fost prea scurt.

Boooooon, nu ti-au convenit toate cele de mai sus si te-ai prezentat la doamna "tanti-responsabila-cu-demisii-si-angajari" cu o foaie alba si spui: "Spuneti-mi si mie ce tre' sa scriu ca nu stiu." Dupa ce ai incropit cateva hieroglife stalcite si-o semnatura inventata pe loc mai ai de stat cu "echipa" aia fabuloasa, laudata in anuntul de angajare inca 15 zile nenorocite, ok, nu-i bai. Problema este ca incepe sa-ti placa, toata lumea e mai vesela si mai sociabila, tu ai mult chef de munca si de caterinca si colegii iti devin prieteni. Da frate, in alea 15 zile se leaga niste prietenii de mai ca nu-ti mai vine sa pleci, toata lumea se intreaba "ce-o sa facem noi fara tine?" si alte cacatele d-astea.

Ai trecut si peste lacrimile de ultima zi, alea-nghitite-n sec si urmeaza EA, doar EA ziua libera care e fabuloasa: te trezesti la cat vrea p... ceasul tau biologic, manaci in pat, te uiti la TiVi, te duci la cumparaturi ca sa cheltui un ultim salariu stai cat vrei de tarziu seara si ti se pare ca exista miliarde de lucruri pe care le-ai putea face in timpul asta liber, atat de vast. Si cam atat. Vine a doua zi si incepi sa suni pe la prieteni, prieteni care nu ies afara in clipa aia pentru ca ei muncesc. Ok, o faci si p-asta, iti calci pe inima si iesi singura, o zi, doua , trei, patru a cincea zi intrii pe eJobs.

Trebuie sa-ti gasesti ceva de lucru, asa nu se mai poate!
Pana ma suna bulangii m-am apucat de altceva: i-am pictat pe usa pe Edward si Jacob ( cine zicea ca nu-s dementa? se insela asta-i tot ce pot sa zic), am citit Macbeth intr-o sigura zi in parc (si-n romana si-n engleza), m-am apucat de Rosu si Negru (si l-am lasat balta,) invat germana (doamne cat urasc semnele alea de pronuntie), fac poze, scriu pe blog si pe twitter, ma uit la seriale proaste de comedie si sunt fericita ca mai sunt ratacite si CSI: NY si Ghost Whisperer o data pe sptamana printre ele, inventez retete si-am reluat legatura cu vechii prieteni.

CINE zice ca n-ai ce face dupa ce ti-ai dat demisia? Mwhaha