Hammond the hamser

Calatoria mea de la INDIFERENTA la DISPRET pentru costumul popular national.

Dupa cum stiti, sau poate nu, de ceva vreme lucrez intens la schite de costume populare nationale.

Totul a inceput cu luna octombrie cand, entuziasmata ca-mi voi exploata in sfarsit latura artistica intr-un mod corespunzator, m-am inscris la Scoala de Arte Bucuresti, sectia Design Vestimentar. De ce? Pentru ca mi-a placut din totdeauna sa desenez, pentru ca imi place moda, pentru ca voiam niste exercitiu la capitolul culori si creativitate si-as putea enumera motive pana maine dimineata.

Prima luna a fost placuta, un sir neintrerupt de desenat butoaie, castroane, ceainice, vaze si toata vesela lasata ca zestre de bunica inainte de-a da coltu’, frunze, copaci, colegi, esarfe si alte lucruri la care, fara falsa modestie, recunosc ca excelez.

Am avut parte de o mini prezentare facuta de colegii din anii superiori care ne-a entuziasmat si mai tare cu privire la ce urma pentru ca, am fost anuntati ca vom pune si noi pe picioare o mini colectie pana in vara. Un singur lucru ne-a facut sa ne dezumflam si anume faptul ca vom trebui sa introducem elemente din costumul popular national in colectia noastra draga si scumpa.

In mintea mea se invarteau tot felul de idei despre cum as putea sa fac sa integrez ceva atat de batranicios in ceva purtabil, concluzia mea a fost una dezastruoasa: NU POT, o sa arat ca o batista gigant si orice persoana din metrou careia ii va curge nasul va vrea sa si-l sufle in manecile mele si ca totul sa devina si mai deprimant a venit si tema: 10 schite cu costume populare copiatate exact asa cum sunt ele in poze sau pe manechine sau pe unde le gaseam iar alaturi trebuia sa marim un detaliu de pe costum, la alegere (ia de munceste).

Cu scepticism, m-am inarmat cu aparatul meu foto si mi-am tarat picioarele pana la “Muzeul de costume populare” de la casa poporului dorindu-mi in secret sa nu fiu capabila sa-l gasesc si sa ma intorc la scoala cu mana goala spunand”n-am avut material”. Din nefericire e acolo si va mai fi pana la adanci batraneti pentru ca o baba plictisita a strans de-a lungul vietii 250 de costume populare si cu intentia specifica de-a ma tortura pe mine le-a donat statului roman cu conditia de a exista o expozitie deschisa permanent asa ca cine e interesat, fix in cladirea palatului parlamentului pe partea cu parcul izvor, cum urci, a doua poarta, intrarea e 6 lei. Enjoy.

Am facut fix 270 de fotografii cu tot cu detaliile de rigoare de pe costume m-am intors acasa si m-am pus pe treaba, dupa doua saptamani de metitat la o solutie prin care as putea iesi din rahatul in care m-am bagat. Cand am realizat ca nu exista solutie de scapare m-am apucat de desenat. La sfarsitul lunii decembrie aveam 6 schite si zero sanatate mintala.

M-au adus in pragul depresiei si trebuie sa mai fac patru. Incerc sa ma uit la o poza spre a termina cele zece schite si simt posibilitatea de a-mi revedea micul dejun, imi vine sa plang si sa-mi rod buzele de nervi. Sunt chicioase, sunt urate, sunt pline de flori si de colori de rahat care nu morg bine impreuna sub nicio forma, ma dezgusta si ma aduc in pragul depresiei. Daca dupa ce voi termina cele zece schite n-o sa stau intr-un colt langa calorifer numarand o bila si curgandu-mi saliva din gura inseamna ca voi fi in stare sa trec peste orice.

Ca o ultima arfirmatie tin sa mentionez ca analizarea unui costum popular romanesc este lobotomie curata.

Cu mult respect si admiratie,

Laura

Bucurestiul - oras artistic

Dupa cum stiti sunt o persoana incredibil de matinala insa ziua de azi, acumulata cu noaptea trecuta mi-am depasit limitele, am spart bariele, am am am stat treaza toata noaptea pentru ca n-am putut sa adorm. La inceput din cauza unei dureri insuportabine de masea si apoi din cauza calmantului care Dumnezeu si producatorul lui stie ce are in el. Asadar eu imi aranjam hainele in dulap la 3 jumate azinoapte si pentru ca pana la ora 9 pentru mine trecuse deja o zi am hotarat sa ma echipez si sa plec la vanatoare de oferte intr-unul din nenumaratele hypermarketuri ale Bucurestiului. Inutil de mentionat ca una scria in oferta alta era pe raft, de unde si zicala “Socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ”.

Deci, in vanatoarea mea de oferte m-am impleticit, mai mult adormita decat treaza si pe la Teatrul National moment in care m-a izbit, in cel mai crud mod posibil, mostruozitarea, oribilitatea, caricatura, etc., etc. ce intruchipraza personajele lui Ion Luca Caragiale.

Unu la mana: cum isi permit, intr-o tara asa-zis subjugata de o criza finaciara aparent fara frontiere, sa arunce bugetul statului pe opere de arta si ceasuri aurite, plastice de delimitare a sensurilor de circulatie si cine stie ce alte rahaturi inutile.

Doi, si probabil cel mai important: de ce? De ce sa denaturezi si sa denigrezi in asa hal munca unui scriitor national? De ce sa ma vad eu, ca simplu trecator, obligat sa o admir pe Zita in nud?

Orisicum, sa-l stapaniti sanatosi, apoi sa vina o tornada, s-o ia pe sus si sa o aseze fix la ala care a aprobat-o in curte, sau IN casa sau PE casa sau PRIN casa.

As putea incheia cu preaiubitul slogan “Sa traiti bine” dar ar fi prea crud din partea mea.

The Tourist

Pe cat se poate de scurt, datorez o parere despre “The Tourist” asa ca iata:

Performanta directoriala de tot rahatul din partea lui Florian Henckel von Donnersmarck care a mai regizat si un triler nemtesc pe care sincer n-am avut curiozitatea sa-l vizionez.

Actiunea filmului, care m-a tinut in general cu sufletul la gura, transforma un ordinar profesor de matematica din Wisconsin in eroul romanelor de actiune pe care le indrageste.

Filmul are aparent toate ingredientele unei pelicule de actiune de succes: o femeie misterioasa si frumoasa, un barbat confuz transformat in plastilina in mainile ei, mafia ruseasca si Scotland Yard-ul intr-o cursa nebuna prin Venetia, dar totusi nu reuseste sa ma impresioneze.

Johnny Depp a exagerat cu acentul si comportamentul de… sincer nu gasesc o exprimare academica asa ca o sa folosesc termenul de “pampalau”. Am inteles ca incearca sa se indeparteze de sfera lui de confort dar ar trebui sa ramana la interpretat investigatori speriati, criminali in serie, pirati si ciocolatieri pentru ca sincer, rolul de om normal nu-l prinde.

Finalul, pe care fireste nu-l voi dezvalui, este total neasteptat si incredibil de distractiv.

Agelina Jolie este “ravenous” ca in totdeauna si sincer ma cucereste din ce in ce mai mult. Dupa ce am vazut interpretarea din Girl Interrupted care i-a adus actritei si un Oscar am crezut ca atunci si-a atins apogeul insa a reusit sa ma recucereasca cu “Wanted” si chiar si cu rolul dintr-un film general slab ca “The Tourist”.

Astept cu nerabdare “Rango”, “Pirates of the Caribbean: On Stranger Tides” si debutul regizoral al Angelinei din 2011.

*Frank:You're ravenous!
Elise: You mean ravishing?
Frank: I do! ...- Replica din film

Amintiri din liceu

Lumea zice ca anii de facultate sunt cei mai tari, eu cred insa ca cei de liceu ii intre fara cuvinte.

Putin mai devreme am gasit un cake box plin cu cd-uri pe care scria POZE asa ca am inceput sa le vizionez pentru ca ce-i mai reusit decat sa-ti vezi vechea fata, modul absolut ingrozitor in care te imbracai sau tunsorile nereusite pe care le-ai avut de-a lungul anilor.

Printre maldarul de poze le-am gasit fireste si pe cele din excursia de trei zile petrecuta la mare cu colegii de liceu- excursie care a stat pe post de petrecere de absolvire- si mi-am adus aminte de una dintre cele mai trasnite lucruri care mi s-au intamplat.

Eram nedormita de trei nopti pentru ca in noaptea de dinainte sa plecam au dat Sleepy Hollow la TV si n-am putut sa nu-l vad continuandu-se in noapte pana pe la ora doua iar plecarea spre gara se facea la ora patru deci face-ti si voi calculul, prima seara a fost veselie, nebunie, alergat prin Mamaia de la un cap la altul iar noaptea urmatoare a fost petrecerea propriu-zisa in restaurantul hotelului. Ne-am gatit noi, fiecare cum a stiut mai bine si am coborat.

Dupa ce m-am decis ca fusta si tocurile nu ma ajuta cu nimic am ucat inapoi in camera sa-mi trag pe mine o pereche de blugi trei sferturi cu manseta intoarsa peste genunchi si tenesi, tenesi pe care dupa ce ne-am hotarat sa vedem rasaritul de soare, i-am schimbat pe-o pereche de papuci in ideea sa nu-mi intre nisip in sosoni. In camera, colega mea a zis ca nu mai poate si ca ramane sa doarma asa ca am decis sa iau eu cheia camerei si sa incui usa pe dinafara.

Asadar ne-am infiintat pe nisipul ud in asteptarea mingii de foc si-am stat si-am stat si mie mi se-nchideau ochii iar ca sa ma tin treaza ma jucam cu brelocul cheii de la camera in nisip. Dupa ce s-a crapat de ziua si nu se vedea inca nici o urma de soare la orizont eu si inca doua colege ne-am hotarat sa ne tiram.

Pe la jumatatea drumului spre hotel m-a pus naiba sa-mi pipai buzunarele si sa observ ca nu mai am mobilul, moment in care am intrat in panica. M-am dus inapoi si am inceput sa greblez cu picioarele bucata de nisip in care stiam ca am stat, fara pic de succes. Intr-un final m-am dat batuta si m-am hotarat sa ma duc in camera sub deviza “asta e” insa cand am ajuns in fata camerei si am dat sa descui usa am realizat ca nu mai am nici cheia.

Lumea a inceput sa rada iar eu am inceput sa ma enervez pentru ca eram ingrozitor de obosita si voiam sa ajung in pat asa ca am intrat in camera vecinilor de palier si-am traversat din balconul lor in balconul meu pentru ca mai apoi s-o sperii pe colega mea care inca dormea, cu batai nerabdatoare in usa de la balcon.

Dupa ce am intrat in camera eram prea consumata de ceea ce tocmai mi se intamplase pentru a mai dormi asa ca am hortarat sa strang cateva din lucrurile lasate la intamplare pe pat, pe jos si pe noptiere. Am luat tenesii care stateau cuminti in mijlocul camerei pentru a-i baga sub pat. Cand m-am aplecat sa-i apuc am zarit ceva intr-unul dintre ei. Da, ati ghicit, dracu stie cum, atunci cand m-am descaltat de tenesi am hotarat sa ma descotorosesc si de telefonul mobil, acum motivul pentru care eu am gasit normal sa-l las intr-unul din tenesi imi este complet necunoscut.

Foarte fericita am traversat din nou balconul pentru a le spune nebunilor de dincolo noutatile si fireste am trecut inapoi in camera, am deschis televizorul si m-am trantit in pat, cu spatele rezemat de perete si genunchii la piept moment in care am avut o revelatie. Unul dintre genunchi era mai partatos si mai rigid decat normal asa ca am bagat degetele pe sub manseta blugilor pentru a descoperii cheia de la camera cu tot cu imensul ei breloc.

Fireste lumea a ras si-a facut misto de mine iar eu am putut sa trag linistita un pui de somn inainte sa trebuiasca sa eliberam camerele.