Gata, m-am saturat, asa ca ma adresez asa zisilor microbisti bucuresteni si vreau din start sa imi cer scuze pentru vocabularul vulgar si neacademic:
Ce dracu scrieti pe toti peretii sa plece ala sau celalalt din conducerea echipelor de fotbal. Eu inteleg ca n-aveti destule scoala sa faceti o petitie sau sa-i invadati p-aia cu scrisori (lucru care ar fi mult mai eficient decat scriul cu vopsea pe peretii metroului) da' ia tineti-va spary-urile cu vopsea acasa natarailor si nu mai vandalizati orasul. Inteleg grafitti-ul ...i'm all for that, e arta urba si unele lucrari sunt mai bune decat lucrarile din expozitii de arta dar un scris de-o schioapa cu o caligrafie de cacat NU E GRAFITTI.
Pai ce mama dracu! Eu stau la Stefan cel Mare si e dinamo la o aruncatura de bat. Au vopsit aia peretii (desi nu sunt de acord cu metoda lor pt ca era un mozaic din faianta tucoise pe pereti si-au spoit cu galben peste dar totusi hai sa le recunoastem eforturile) au pus temopane (ca aparent asta e cuvantul de odine in bucuresti la ora actuala) si supranumitii microbisti au scris peste vopsea "pleaca...."(cineva ca nu ma uit la fotbal si nici nu stiu cine da rateuri prin conducerea echipei) arata ca un cur si nici nu da cine stie ce roade asa numitul protest pentru ca ala cine o fi el, dupa ce-si face treaba se urca in tuaregul, sau land rover-ul sau q7-le lui si conduce pana acasa, in niciun caz nu ia metroul asa ca spuneti-mi voi mie ce rost are sa mazgalesti peretii?
Eu inteleg ca ati vazut Green Street Hooligans, ca a devenit biblia voastra si ca aspirati toti sa fiti Charlie Hunnam da' mai suflati dracului bulele alea si afara din ochiu' public. Eu una fac eforturi supraomenesti sa n-aud stirile "din sport" care ar putea la fel de bine sa se cheme "stirile din fotbal" ca nicio redactie de stiri care se respecta nu mai recunoaste alte sporturi in afara de fotbal.
Do I look like a guy with a plan?
Se afișează postările cu eticheta Reactii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Reactii. Afișați toate postările
marți, 26 februarie 2013
duminică, 28 octombrie 2012
Prostimea noii generatii intre mit si realitate
Am avut neplacearea sa dau peste aceasta minunata fotografie, insotita de un cometariu la fel de minunat:
Asta zic si eu dar sa stii ca nu-i asa.
Generatia tanara intoteauna a avut merelei ei stricate doar ca nu au fost atat de publice. Acum ca avem postari pe FB si twitter, tot felul de poze traznite publicate pe "wall"-uri sunt acolo sa le vada o lume intreaba si d-aia avem impresia ca generatia tanara e prosta dar noi la randul nostru am fost judecati de cei mai mari decat noi pentru ca ne placea un anumit fel de muzica si o anumita vestimentatie, parintii nostii la randul lor au fost priviti cu acelasi ochi critic de parintii lor, hipiotii erau priviti drept niste drogati care nu aveau nici un scop in viata doar pentru ca cei care criticau nu stiau de unde vine miscarea si ce inseamna, punkerii erau vazuti ca niste infractori fara sa se ia in considerarea ceea ce insemna la baza anarhia.
Nu spun ca poza asta e o dovada de rebeluine care are la radacini o influenta sociala sau o miscare revolutionara viitoare dar pentru numele lui dumnezeu nu mai spuneti ca sunt prosti pentru ca o sa creada in chestia asta si o sa se resemneze.
In loc sa ne vaitam ar trebui sa facem ceva pentru ei, sa ii invatam cum sa imbine minunata asta lume virtuala in care vrem nu vrem, ne aflam, cu cunostinte, cum sa exploateze internetul pentru a afla ce inseamna muzica buna, sa nu-i mai incurajam sa se dezmete in halul asta ...si vrei sa recunosti sau nu si in timpul nostru bluzele cu buricul gol si maneci foarte lungi erau la fel de constroversate cum este acum machiajul excesiv la fetite de 13 ani. Dar noi am crescut din asta, si multi dintre noi sunt acum pe o cale buna, multi stiu cine e tolstoi si kerouac, churchil, mousolini si familia romanov, mozart si metallica ...tot ce trebuie sa facem e ca noi, cei care suntem modelele lor sa incetam sa admiram mondenitati cum ar fi kim kardasian si paris hilton sau sa dam in plina zi la televizor videclipuri in care rihanna, o fetita de 24 de ani, apare in sanii goi, si trage K pe nas.
Nu e vina lor, e vina noastra
Asta zic si eu dar sa stii ca nu-i asa.
Generatia tanara intoteauna a avut merelei ei stricate doar ca nu au fost atat de publice. Acum ca avem postari pe FB si twitter, tot felul de poze traznite publicate pe "wall"-uri sunt acolo sa le vada o lume intreaba si d-aia avem impresia ca generatia tanara e prosta dar noi la randul nostru am fost judecati de cei mai mari decat noi pentru ca ne placea un anumit fel de muzica si o anumita vestimentatie, parintii nostii la randul lor au fost priviti cu acelasi ochi critic de parintii lor, hipiotii erau priviti drept niste drogati care nu aveau nici un scop in viata doar pentru ca cei care criticau nu stiau de unde vine miscarea si ce inseamna, punkerii erau vazuti ca niste infractori fara sa se ia in considerarea ceea ce insemna la baza anarhia.
Nu spun ca poza asta e o dovada de rebeluine care are la radacini o influenta sociala sau o miscare revolutionara viitoare dar pentru numele lui dumnezeu nu mai spuneti ca sunt prosti pentru ca o sa creada in chestia asta si o sa se resemneze.
In loc sa ne vaitam ar trebui sa facem ceva pentru ei, sa ii invatam cum sa imbine minunata asta lume virtuala in care vrem nu vrem, ne aflam, cu cunostinte, cum sa exploateze internetul pentru a afla ce inseamna muzica buna, sa nu-i mai incurajam sa se dezmete in halul asta ...si vrei sa recunosti sau nu si in timpul nostru bluzele cu buricul gol si maneci foarte lungi erau la fel de constroversate cum este acum machiajul excesiv la fetite de 13 ani. Dar noi am crescut din asta, si multi dintre noi sunt acum pe o cale buna, multi stiu cine e tolstoi si kerouac, churchil, mousolini si familia romanov, mozart si metallica ...tot ce trebuie sa facem e ca noi, cei care suntem modelele lor sa incetam sa admiram mondenitati cum ar fi kim kardasian si paris hilton sau sa dam in plina zi la televizor videclipuri in care rihanna, o fetita de 24 de ani, apare in sanii goi, si trage K pe nas.
Nu e vina lor, e vina noastra
miercuri, 17 octombrie 2012
Arta pentru tehnologie
Si-am trecut pe la Muzeul de Arta unde in urma cu vreo trei-patru
saptamani mi-am gasit locul. Puteam sa jur cu mana pe Sfanta Biblie ca acolo e
locul de care apartin. Dupa trei ore de holbat la tablouri am iesit afara
intr-un aer relativ curat, sub bataia calda a razelor unui soare de toamna si
tot ce voiam era sa ma dezintegrez si sa ma imprastii in aerul din muzeu unde,
sub forma de praf as fi putut sa ma asez pe picturi ca sa pot traii vesnic in
mediul ala, in cladirea aia mai mult decat incredibila.
Si totusi, cu chiu cu vai, m-am urcat din nou pe bicicleta
cu care venisem la muzeu si-am plecat. Tot drumul inapoi spre casa am avut in
fata ochilor cabinetul de grafica, in special o lucrare de-un metru patrat ,
poate mai mare, pe care o sa evit sa o descriu pentru ca niste cuvinte adunate
laolalta nu o sa-i faca dreptate sub nicio forma.
Am trecut peste starea mea de reverie, cel mai probabil nu
definitiv, si mi-am continuat viata si activitatile zilnice.
In urma cu doar cateva zile m-a rugat mama sa-i duc niste
bani la Apa Nova ( rugat sub forma “Du-mi niste bani la Apa Nova”). M-am
conformat, am incalecat pe bicicleta si-am pedalat pana la Apa Nova care se
afla in zona Sala Palatului.
Mare mi-a fost surpriza cand am trecut pe langa Muzeul de
Arta si-am vazut niste panouri care intruchipau nu altceva decat ….(drum roll
please)…. coduri QR! In spatele carora se aflau cel mai probabil niste lucrari
artistice, n-am stat nici doua minute sa admir porcaria.
Norocul meu, zic eu, ca ma uitam o data la CSI-NY si au avut
aia un caz in care au scanat un patratel d-ala cu telefonul, de unde mi-a ramas
in cap ca trebuie scanat cu telefonul; asta era singura informatie pe care o
aveam referitor la aceste minutnate coduri, dupa care am venit acasa, am cautat
despre ce e vorba, am aflat ca sa numesc “coduri QR” si ca pot fi scanate cu
telefon/tableta sau PDA (whatever that
shit is) si aplicatia care iti permite sa scanezi recte coduri este, fireste
pentru android in consecinta “NO SMART-PHONE, NO ART!”
In principiu am crezut ca ma enerveaza situatia aste pentru
ca n-am eu parte de un smart-phone, apoi m-am uitat la aparatul care-si joaca
rolul de telefon mobil din buzunarul meu si m-am gandit ca-i mai mult decat
sufficient apoi mi-am dat seama ca problema nu-u la mine, problema e la restul
lumii.
CUM sa-ti traiesti viata intr-un telefon? CUM sa renunti sa
emotia pe care o ai atunci cand te uiti la un tablou pe viu doar ca sa il
scanezi cu telefonul? Scanezi cu telefonul, ma jur, chestia asta devine din ce
in ce mai ridicola pe masura ce-o repet. Si CUM un eveniment care se vrea
cultural isi poate permite sa faca o astfel de discriminare in randul
iubitorilor de arta?
Poate ca m-am nascut in epoca gresita, cine stie. Ma simt
indignata atunci cand mama nu stie sa salveze un numar in mobil pentru ca sunt
lucruri care mi-au intrat in reflex. Daca stiu sa operez cat de cat tehnologia
asta nu inseamna ca o imbratisez. As da orice sa scriu randurile astea pe o
foaie de hartie, cu un creion hodorogit as da orice sa trec pe langa Muzeul de
Arta si sa vad pe gard lucrari ale unor tineri artisti care n-au avut pana acum
sansa sa se afirme.
Avem locatii si avem posibilitati sa punem in ochiul public
arta si alegem sa-o facem intr-un mod atat de discriminatoriu.
marți, 7 august 2012
I'm a Placebo junkie
Ok, ok stiu ca suna ieftin si neinspirat dar voiam sa mai spun o data c-am fost la concert Placebo.
....in sfarsit....
Dependenta de Placebo sunt de prin clasa a noua, probabil fara sa-mi dau seama.
Anul ala a fost anul descoperirilor mele in materie de muzica noua, cu ghilimelele de rigoare. Pana atunci ascultam cam ce ascuta tata prin anii '70.
La 15 ani am deraiat putin de la "muzica desteapta" cum ii place tatalui meu s-o denumeasca si-am inceput sa ma dau un pic cu capul de pereti. Din pacate s-au numarat si niste greseli muzicale grave in deraierea asta a mea. Nu vad rostul in a mentiona ce-am ascultat, decat pentru a va face pe voi sa radeti in hohote (Avril Lavigne) dar din fericire, minunatul loc numit "skate" i-am descoperit si pe baietii de aseara.
Urlau de la radio in niste difuzoare pe jumatate defecte care haraiau si harsaiau la fiecare adiere de vant si printre toate interferentele alea auzeam eu o melodie cantata pe nas, o voce complet diferita de ce auzisem pana atunci si-mi placea.
Imi placea pentru ca era melodioasa, imi placea pt ca auzeam acroduri de vioara acolo unde n-aveau nicio treaba a fi, un ritm alert de tobe si-o chitara electrica schingiuita cu stil.
Astia erau baietii de la Placebo sau asa mi-a zis un tip pe care, cu chiu cu vai am indraznit sa-l intreb.
Am inceput prin a da televizorul la maxim cand prindeam "The bitter end" la MTV. Mi-aduc aminte ca eram complet fascinata de antena aia uriasa pe care e filmat tot videoclipul. Vecininii incepusera sa ma urasca, evident.
Aseara am ajuns si la concert. Am trecut peste faptul ca am asteptat doua ore jumate sa inceapa per se, am trecut si peste cozile interminabile de la corturile cu bautura din cauza carora am ratat finalul baietilor de la Grimus.
Dar sa-ncepem cu inceputul. Grimus, pe Grimus i-am vazut prima data in primavara intr-un concert oarecum restrans de la MTR si i-am placut instat. Solistul are o voce de invidiat si-o energie cum rar am mai vazut (in afara de Chirila la Folk You). El ca si personaj imi aminteste putin de tipul de la Bere Gratis, fara fitele si figurile de rigoare.
Baietii astia, care se vede pe fata lor ca inca mai fac muzica din placere au niste melodii foarte placute, versuri usor de retinut si fara nonsesuri sau cliche-uri idioate. Erau extrem de emotionati din moment ce cantau prima data pe o scena atat de mare, un public atata de numeros si-n deschiderea unei trupe ca Placebo.
Ca un ceas elvetian baietii si fata de la Placebo au urcat pe scena la 10 fix. Au cantat fix cate melodii aveau de cantat si fix patru bis-uri, Brian ne-a vorbit putin in stilul lui specifiv folosind cuvantul fuck drept semn de punctuatie. Au spus frumos la revedere si s-au tirat, foarte profesionist si foarte reci cu publicul dar nu sunt dezamagita, m-am trezit de dimineata si inca ma intrebam daca a fost doar un vis frumos.
Vorba unei prietene, acum pot sa mor linistita (dar nu pana nu vad The Dark Knight).
N-am inteles de ce au programat astia de la noi concertul intr-o luni. M-a deranjat si-am vrut s-o mentionez.
....in sfarsit....
Dependenta de Placebo sunt de prin clasa a noua, probabil fara sa-mi dau seama.
Anul ala a fost anul descoperirilor mele in materie de muzica noua, cu ghilimelele de rigoare. Pana atunci ascultam cam ce ascuta tata prin anii '70.
La 15 ani am deraiat putin de la "muzica desteapta" cum ii place tatalui meu s-o denumeasca si-am inceput sa ma dau un pic cu capul de pereti. Din pacate s-au numarat si niste greseli muzicale grave in deraierea asta a mea. Nu vad rostul in a mentiona ce-am ascultat, decat pentru a va face pe voi sa radeti in hohote (Avril Lavigne) dar din fericire, minunatul loc numit "skate" i-am descoperit si pe baietii de aseara.
Urlau de la radio in niste difuzoare pe jumatate defecte care haraiau si harsaiau la fiecare adiere de vant si printre toate interferentele alea auzeam eu o melodie cantata pe nas, o voce complet diferita de ce auzisem pana atunci si-mi placea.
Imi placea pentru ca era melodioasa, imi placea pt ca auzeam acroduri de vioara acolo unde n-aveau nicio treaba a fi, un ritm alert de tobe si-o chitara electrica schingiuita cu stil.
Astia erau baietii de la Placebo sau asa mi-a zis un tip pe care, cu chiu cu vai am indraznit sa-l intreb.
Am inceput prin a da televizorul la maxim cand prindeam "The bitter end" la MTV. Mi-aduc aminte ca eram complet fascinata de antena aia uriasa pe care e filmat tot videoclipul. Vecininii incepusera sa ma urasca, evident.
Aseara am ajuns si la concert. Am trecut peste faptul ca am asteptat doua ore jumate sa inceapa per se, am trecut si peste cozile interminabile de la corturile cu bautura din cauza carora am ratat finalul baietilor de la Grimus.
Dar sa-ncepem cu inceputul. Grimus, pe Grimus i-am vazut prima data in primavara intr-un concert oarecum restrans de la MTR si i-am placut instat. Solistul are o voce de invidiat si-o energie cum rar am mai vazut (in afara de Chirila la Folk You). El ca si personaj imi aminteste putin de tipul de la Bere Gratis, fara fitele si figurile de rigoare.
Baietii astia, care se vede pe fata lor ca inca mai fac muzica din placere au niste melodii foarte placute, versuri usor de retinut si fara nonsesuri sau cliche-uri idioate. Erau extrem de emotionati din moment ce cantau prima data pe o scena atat de mare, un public atata de numeros si-n deschiderea unei trupe ca Placebo.
Ca un ceas elvetian baietii si fata de la Placebo au urcat pe scena la 10 fix. Au cantat fix cate melodii aveau de cantat si fix patru bis-uri, Brian ne-a vorbit putin in stilul lui specifiv folosind cuvantul fuck drept semn de punctuatie. Au spus frumos la revedere si s-au tirat, foarte profesionist si foarte reci cu publicul dar nu sunt dezamagita, m-am trezit de dimineata si inca ma intrebam daca a fost doar un vis frumos.
Vorba unei prietene, acum pot sa mor linistita (dar nu pana nu vad The Dark Knight).
N-am inteles de ce au programat astia de la noi concertul intr-o luni. M-a deranjat si-am vrut s-o mentionez.
duminică, 1 aprilie 2012
21 Jump... to the end and burn the film roll
Estimativ, cam acum 4 ani am fost lovita de febra Johnny Depp.
Tarziu, stiu dar intr-o zi in care nu aveam absolut nimic de facut m-am uitat la Willy Wonka si m-am indragostit de ciudatul ala, asa ca am luat fiecare film in care a jucat vre-o data (inclusiv tampenia aia frantuzeasca din care n-am inteles absolut nimic) si le-am vazut din nou si din nou pana cand mi-am epuizat numarul de revizionari pe film, dupa care am aflat de 21 Jump Street.
Lui Johnny i-a fost propusa participarea la proiectul asta dupa ce a fost vazut in Nightmare on Elm Street de carte unul din creatorii serialului.
Depp a refuzat la inceput sa il joace pe Tommy Hanson deoarece rolul venea atasat unui contract pe 6 ani dar faptul ca era practic boschetar, si cand zic boschetar vreau sa spun ca adresa lui era "pe o banca in parc", la a doua ofertare a acceptat numai decat. Asa a inceput ceea ce urma a fi un fenomen in State.
Dupa ce a avut succes cu filmul Cry-Baby si a fost, implicit abordat de Tim Burtton pentru rolul din Edward Scissorhands indoiala pe care a avut-o inainte sa semneze cu 21 Jump Street a revenit in mintea lui Depp si a inceput sa faca tot felul de cascadorii pe platourile de filmare care sa ii faca pe producatori sa il concedieze. Printre glumitele care trebuiau sa-i provoace pe producatori s-a numarat si aparitia pe platou costumat in Elton John si refuzand sa se schimbe, lucru care se si poate vedea intr-unul din episoade, explicat cu un "Don't ask." din partea lui Tommy Hanson. Dupa terminarea sezonului 4 producatorii i-au desfacut contractul, fiind increzatori ca show-ul este un succes destul de mare si ca va rezista inca doi ani si fara starul principal; nu a fost cazul. Scaderea de audienta a fost atat de mare incat au incheiat serialul cu sezonul 5.
Tarziu, stiu dar intr-o zi in care nu aveam absolut nimic de facut m-am uitat la Willy Wonka si m-am indragostit de ciudatul ala, asa ca am luat fiecare film in care a jucat vre-o data (inclusiv tampenia aia frantuzeasca din care n-am inteles absolut nimic) si le-am vazut din nou si din nou pana cand mi-am epuizat numarul de revizionari pe film, dupa care am aflat de 21 Jump Street.
Lui Johnny i-a fost propusa participarea la proiectul asta dupa ce a fost vazut in Nightmare on Elm Street de carte unul din creatorii serialului.
Depp a refuzat la inceput sa il joace pe Tommy Hanson deoarece rolul venea atasat unui contract pe 6 ani dar faptul ca era practic boschetar, si cand zic boschetar vreau sa spun ca adresa lui era "pe o banca in parc", la a doua ofertare a acceptat numai decat. Asa a inceput ceea ce urma a fi un fenomen in State.
Dupa ce a avut succes cu filmul Cry-Baby si a fost, implicit abordat de Tim Burtton pentru rolul din Edward Scissorhands indoiala pe care a avut-o inainte sa semneze cu 21 Jump Street a revenit in mintea lui Depp si a inceput sa faca tot felul de cascadorii pe platourile de filmare care sa ii faca pe producatori sa il concedieze. Printre glumitele care trebuiau sa-i provoace pe producatori s-a numarat si aparitia pe platou costumat in Elton John si refuzand sa se schimbe, lucru care se si poate vedea intr-unul din episoade, explicat cu un "Don't ask." din partea lui Tommy Hanson. Dupa terminarea sezonului 4 producatorii i-au desfacut contractul, fiind increzatori ca show-ul este un succes destul de mare si ca va rezista inca doi ani si fara starul principal; nu a fost cazul. Scaderea de audienta a fost atat de mare incat au incheiat serialul cu sezonul 5.
Serialul in sine prezinta peripetiile unor politisti care aratau prea tineri pentru a lucra pe patrula sau "vice" sau stie unde alt undeva si sunt repartizati unui proiect special, sustinut de sotia primarului in care, misiunea lor era sa se infiltreze in scoli pentru a reduce traficul de droguri din aceste intitutii. Ca majoritatea filmelor din anii '80 si 21 Jump Street are un farmec aparte, replici istete si outfit-uri intraznete.
Cand am auzit ca urmeaza sa se faca un film dupa acest serial am avut indoieli de la bun inceput dar Johnny promisese ca va participa la proiect, daca va exista unul deoarece le este recunoscator celor care l-au lansat in absolut.
Dupa ce am facut gresala sa vad versiunea 2011 a filmului Footloose am jurat cu mana pe inima ca n-am sa ma uit la 21 Jump Street "the movie" si aceasta hotarare s-a intetit o data cu vestea ca Jonah Hill va juca in film si inca o data cu vizionarea trailer-ului, din pacate, cum eu nu sunt o persoana ambitioasa, mi-am incalcat promisiunea facuta mie si am cazut in capcana intinsa de-o potentiala aparite a lui Johnny asa ca am download-at filmul ca un mic Captain Jack Sparrow ce sunt si mi-am cumparat doua ore in iadul cinematografiei.
O comedie americana de cel mai prost gust cu accente homofobice si intorsatura gen "Freaky Friday" ce, pentru mine a culminat cu impuscarea lui Johnny ( Tommy Hanson) si a lui Peter deLuise ( Doug Penhall) care, acum, multi ani dupa Jump Street, lucrau sub acoperire pentru DEA. Aici am pus punct si-am inchis filmul, mi-a ajuns. Inteleg de ce a jucat Johnny in el, dar ca multe alegeri pe care le-a facut in ultimul timp (si aici ma refer la The Tourist) asta a fost extrem de neinspirata.
Cand am auzit ca urmeaza sa se faca un film dupa acest serial am avut indoieli de la bun inceput dar Johnny promisese ca va participa la proiect, daca va exista unul deoarece le este recunoscator celor care l-au lansat in absolut.
Dupa ce am facut gresala sa vad versiunea 2011 a filmului Footloose am jurat cu mana pe inima ca n-am sa ma uit la 21 Jump Street "the movie" si aceasta hotarare s-a intetit o data cu vestea ca Jonah Hill va juca in film si inca o data cu vizionarea trailer-ului, din pacate, cum eu nu sunt o persoana ambitioasa, mi-am incalcat promisiunea facuta mie si am cazut in capcana intinsa de-o potentiala aparite a lui Johnny asa ca am download-at filmul ca un mic Captain Jack Sparrow ce sunt si mi-am cumparat doua ore in iadul cinematografiei.
O comedie americana de cel mai prost gust cu accente homofobice si intorsatura gen "Freaky Friday" ce, pentru mine a culminat cu impuscarea lui Johnny ( Tommy Hanson) si a lui Peter deLuise ( Doug Penhall) care, acum, multi ani dupa Jump Street, lucrau sub acoperire pentru DEA. Aici am pus punct si-am inchis filmul, mi-a ajuns. Inteleg de ce a jucat Johnny in el, dar ca multe alegeri pe care le-a facut in ultimul timp (si aici ma refer la The Tourist) asta a fost extrem de neinspirata.
sâmbătă, 3 martie 2012
What happened to the world?
So I haven't write in almost a century. I don't even think that I know how to write a blog post any longer but I do have to express this one thing that's bothering me.
Since I don't work and, therefor, have absolutely nothing better to do with this ocean of spare time that lies in front of me I always look for ways to at least fill my ears since my eyes and hands are usually busy with drawing.
The best way to fill the silence is SIT COM-es. Lame, I know, but more serious shows need a higher lever of attention. But with sit com-es it's easy, you listen to whatever the characters are mumbling about, you give a smile at the cheese jokes and a good hart laugh when one of the main characters gets a major "BUUUUUURN!".
And this is how I burned thru the most popular ones like "Friends", "Two and a half men", "That 70's show","Scrubs" or "How I met your mother" and oldies like "M*A*S*H" and very oldies like "The Honeymooners". Since all the good ones were done with I started watching some of the new ones "2 broke girls" which is decent and let me tell you, Kat Dennings's place is not in either a Brooklyn diner nor a cheep ass TV show or "New Girl" where Zooey Deschanel creeps me out every week (no girl in her right mind is that perky and optimistic).
The sad truth smacked me in the face after I watched some episodes from one sitcom called "Awkward". I was a socially awkward kid, I still am an awkward more or less grown up so the title kind of spoke up to me. I thought it's going to be something like 10 things I hate about you (missing you still Heath) but it's not. It's about a high school girl that like a boy and so he can like her back she's agreeing to sleeping with him, she was fifteen and I can't highlight this enough FIFTEEN AS IN 15.
My parents didn't set boundaries form this point of view, probably because they trusted me that I'll do it when I was good and ready, probably because they felt too awkward to talk to me about this stuff. (tend to go for the second option).
I'm not a prude, I'm not a virgin Marry and most of all I'll never be the kind of mother that forbids her child to do what teenagers need to do.
I had the misfortune of being the first one in my class to grow boobs and my God I remember a time when I was fourteen and a classmate smacked my ass, not in a "joke" sort of way but in a "horny teenager" sort of way. I remember how violated I felt, how embarrassed and maybe a little bit betrayed by nature.
Now, I realize that, that one guy was a jackass and my boyfriend was allowed to hold me close, and kiss me (even though he was a horny teenager to) but I remember blushing only at the thought of that* happening.
Staying on the subject but leaving the TV show aside for a second I want to say that I was shocked last autumn when I saw videos form the first day of high school. The girls were wearing huge heels and low cut tank-tops, short skirts. "It's still summer" they said. "Why should we wear uniforms?" they asked sarcastically.
It's true, the "do what we tell you to do and wear what we tell you to wear" was always rejected by the youth but every generation and every decade had something to rage against, something to fight for by refusing the dress code or making a music that would speak up for what they'd believed in and if the 60's and the 70's were influenced mainly by the flower power (hippie) culture that appeared in America as a result of the Vietnam war escalating and Lyndon B. Johnson recruiting more and more young men for the "fight against communism".
The 80's were all about freedom of expression thru art thru music, the rebels took control and got birth to an epic decade that anyone would be lucky to have spent their teenage years in. Also, the Cold War had finally ended, event celebrated so majestically in the song "Wind of change" by the Scorpions released all the way in 1991.
The 90's were about evolving and even though it has it's roots in the 1910's , the big blast of FEMINISM took place in the 90's and the youth had one more strike for society.
The 2000's were about the growing up. All those punk-heads from back in the 80's cut their hair short and showed the people that they can do something constructive as well. Science, technology, medicine, robotics, every field had some sort of breakthrough while the 2000's kids got hooked up on social media and so, in a blink of an eye the 2010's came along and this is where we, as a society, start stepping back. The kids got locked up behind computer screens, voiced over cartoons and headphones, creating and living inside an artificial world, seeing the green of leafs only in pixels. Smothered by overprotective parents, trying to create their own battle with society the youth raged against the one thing that remained standing - the childhood.
In ten short years we managed to bring the future generation into a new medieval era, where teenagers are proud to be married and parents at the age of 16 and by doing so THEY managed to kill creativity, art and music.
Great work new generation, everything is just...... dandy!!!!
Since I don't work and, therefor, have absolutely nothing better to do with this ocean of spare time that lies in front of me I always look for ways to at least fill my ears since my eyes and hands are usually busy with drawing.
The best way to fill the silence is SIT COM-es. Lame, I know, but more serious shows need a higher lever of attention. But with sit com-es it's easy, you listen to whatever the characters are mumbling about, you give a smile at the cheese jokes and a good hart laugh when one of the main characters gets a major "BUUUUUURN!".
And this is how I burned thru the most popular ones like "Friends", "Two and a half men", "That 70's show","Scrubs" or "How I met your mother" and oldies like "M*A*S*H" and very oldies like "The Honeymooners". Since all the good ones were done with I started watching some of the new ones "2 broke girls" which is decent and let me tell you, Kat Dennings's place is not in either a Brooklyn diner nor a cheep ass TV show or "New Girl" where Zooey Deschanel creeps me out every week (no girl in her right mind is that perky and optimistic).
The sad truth smacked me in the face after I watched some episodes from one sitcom called "Awkward". I was a socially awkward kid, I still am an awkward more or less grown up so the title kind of spoke up to me. I thought it's going to be something like 10 things I hate about you (missing you still Heath) but it's not. It's about a high school girl that like a boy and so he can like her back she's agreeing to sleeping with him, she was fifteen and I can't highlight this enough FIFTEEN AS IN 15.
My parents didn't set boundaries form this point of view, probably because they trusted me that I'll do it when I was good and ready, probably because they felt too awkward to talk to me about this stuff. (tend to go for the second option).
I'm not a prude, I'm not a virgin Marry and most of all I'll never be the kind of mother that forbids her child to do what teenagers need to do.
I had the misfortune of being the first one in my class to grow boobs and my God I remember a time when I was fourteen and a classmate smacked my ass, not in a "joke" sort of way but in a "horny teenager" sort of way. I remember how violated I felt, how embarrassed and maybe a little bit betrayed by nature.
Now, I realize that, that one guy was a jackass and my boyfriend was allowed to hold me close, and kiss me (even though he was a horny teenager to) but I remember blushing only at the thought of that* happening.
Staying on the subject but leaving the TV show aside for a second I want to say that I was shocked last autumn when I saw videos form the first day of high school. The girls were wearing huge heels and low cut tank-tops, short skirts. "It's still summer" they said. "Why should we wear uniforms?" they asked sarcastically.
It's true, the "do what we tell you to do and wear what we tell you to wear" was always rejected by the youth but every generation and every decade had something to rage against, something to fight for by refusing the dress code or making a music that would speak up for what they'd believed in and if the 60's and the 70's were influenced mainly by the flower power (hippie) culture that appeared in America as a result of the Vietnam war escalating and Lyndon B. Johnson recruiting more and more young men for the "fight against communism".
The 80's were all about freedom of expression thru art thru music, the rebels took control and got birth to an epic decade that anyone would be lucky to have spent their teenage years in. Also, the Cold War had finally ended, event celebrated so majestically in the song "Wind of change" by the Scorpions released all the way in 1991.
The 90's were about evolving and even though it has it's roots in the 1910's , the big blast of FEMINISM took place in the 90's and the youth had one more strike for society.
The 2000's were about the growing up. All those punk-heads from back in the 80's cut their hair short and showed the people that they can do something constructive as well. Science, technology, medicine, robotics, every field had some sort of breakthrough while the 2000's kids got hooked up on social media and so, in a blink of an eye the 2010's came along and this is where we, as a society, start stepping back. The kids got locked up behind computer screens, voiced over cartoons and headphones, creating and living inside an artificial world, seeing the green of leafs only in pixels. Smothered by overprotective parents, trying to create their own battle with society the youth raged against the one thing that remained standing - the childhood.
In ten short years we managed to bring the future generation into a new medieval era, where teenagers are proud to be married and parents at the age of 16 and by doing so THEY managed to kill creativity, art and music.
Great work new generation, everything is just...... dandy!!!!
miercuri, 6 aprilie 2011
Strangers in the night, exchanging glances….
Sau cel putin la melodia asta face referire titlul piesei de teatru de la care tocmai m-am intors.
Straini in noapte, piesa scrisa in prealabil de Eric Assous pentru scenele pariziene si adusa in Romania de maestrul Radu Beligan, in rolurile principale, si unice de altfel, evolueaza talentatul Florin Piersic si simpatica Medeea Marinescu.
Piesa, in aparenta o banala comedie romantica ii prezinta pe Pierre si Julietta, doi straini care isi intalnesc privirile intr-un bar anonim din Paris.El in cautarea a ceva palpabil si real o invita pe ea inapoi in apartamentul lui pentru a continua discutia si randul de bauturi incepute in bar.
Piesa prezinta viata asa cum este, monotona si notorie dar cu mici straluciri de speranta ici colo care te conving ca nu e inca timpul sa pleci dintre cei vii, doi oameni obisnuiti intr-o situatie cu intorsaturi total neobisnuite, poarta spectatorul intr-un montagne russe de emotii si simtiri.
Asa cum ma asteptam, Florin Piersic este un actor magnific, si un om deosebit, iar Medeea Marinescu, desi ,la fel de inocenta cum multi si-o amindesc ca fiind in Maria, Mirabella se transforma, aproape cameleonic de la o situatie la alta, imbratisand fiecare rol pe care personajul ei se hotaraste sa-l joace, de la femeia care cauta o simpla aventura, la prostituata, la jurnalista profesionista si in final, lansadu-ne sa ii descoperim adevarata identitate, vulnerabilitatea si emotia unei femei in cautarea trecutului.
Ca sa n-o mai lungesc cu cuvinte care, pentru voi probabil nu inseamna nimic, desi pentru mine inseamna enorm, trag concluzia aici. O experienta uimitoare, asadar piesa merita vazuta, si nu doar o data.
joi, 10 februarie 2011
Calatoria mea de la INDIFERENTA la DISPRET pentru costumul popular national.
Dupa cum stiti, sau poate nu, de ceva vreme lucrez intens la schite de costume populare nationale.
Totul a inceput cu luna octombrie cand, entuziasmata ca-mi voi exploata in sfarsit latura artistica intr-un mod corespunzator, m-am inscris la Scoala de Arte Bucuresti, sectia Design Vestimentar. De ce? Pentru ca mi-a placut din totdeauna sa desenez, pentru ca imi place moda, pentru ca voiam niste exercitiu la capitolul culori si creativitate si-as putea enumera motive pana maine dimineata.
Prima luna a fost placuta, un sir neintrerupt de desenat butoaie, castroane, ceainice, vaze si toata vesela lasata ca zestre de bunica inainte de-a da coltu’, frunze, copaci, colegi, esarfe si alte lucruri la care, fara falsa modestie, recunosc ca excelez.
Am avut parte de o mini prezentare facuta de colegii din anii superiori care ne-a entuziasmat si mai tare cu privire la ce urma pentru ca, am fost anuntati ca vom pune si noi pe picioare o mini colectie pana in vara. Un singur lucru ne-a facut sa ne dezumflam si anume faptul ca vom trebui sa introducem elemente din costumul popular national in colectia noastra draga si scumpa.
In mintea mea se invarteau tot felul de idei despre cum as putea sa fac sa integrez ceva atat de batranicios in ceva purtabil, concluzia mea a fost una dezastruoasa: NU POT, o sa arat ca o batista gigant si orice persoana din metrou careia ii va curge nasul va vrea sa si-l sufle in manecile mele si ca totul sa devina si mai deprimant a venit si tema: 10 schite cu costume populare copiatate exact asa cum sunt ele in poze sau pe manechine sau pe unde le gaseam iar alaturi trebuia sa marim un detaliu de pe costum, la alegere (ia de munceste).
Cu scepticism, m-am inarmat cu aparatul meu foto si mi-am tarat picioarele pana la “Muzeul de costume populare” de la casa poporului dorindu-mi in secret sa nu fiu capabila sa-l gasesc si sa ma intorc la scoala cu mana goala spunand”n-am avut material”. Din nefericire e acolo si va mai fi pana la adanci batraneti pentru ca o baba plictisita a strans de-a lungul vietii 250 de costume populare si cu intentia specifica de-a ma tortura pe mine le-a donat statului roman cu conditia de a exista o expozitie deschisa permanent asa ca cine e interesat, fix in cladirea palatului parlamentului pe partea cu parcul izvor, cum urci, a doua poarta, intrarea e 6 lei. Enjoy.
Am facut fix 270 de fotografii cu tot cu detaliile de rigoare de pe costume m-am intors acasa si m-am pus pe treaba, dupa doua saptamani de metitat la o solutie prin care as putea iesi din rahatul in care m-am bagat. Cand am realizat ca nu exista solutie de scapare m-am apucat de desenat. La sfarsitul lunii decembrie aveam 6 schite si zero sanatate mintala.
M-au adus in pragul depresiei si trebuie sa mai fac patru. Incerc sa ma uit la o poza spre a termina cele zece schite si simt posibilitatea de a-mi revedea micul dejun, imi vine sa plang si sa-mi rod buzele de nervi. Sunt chicioase, sunt urate, sunt pline de flori si de colori de rahat care nu morg bine impreuna sub nicio forma, ma dezgusta si ma aduc in pragul depresiei. Daca dupa ce voi termina cele zece schite n-o sa stau intr-un colt langa calorifer numarand o bila si curgandu-mi saliva din gura inseamna ca voi fi in stare sa trec peste orice.
Ca o ultima arfirmatie tin sa mentionez ca analizarea unui costum popular romanesc este lobotomie curata.
Cu mult respect si admiratie,
Laura
marți, 21 decembrie 2010
Bucurestiul - oras artistic
Dupa cum stiti sunt o persoana incredibil de matinala insa ziua de azi, acumulata cu noaptea trecuta mi-am depasit limitele, am spart bariele, am am am stat treaza toata noaptea pentru ca n-am putut sa adorm. La inceput din cauza unei dureri insuportabine de masea si apoi din cauza calmantului care Dumnezeu si producatorul lui stie ce are in el. Asadar eu imi aranjam hainele in dulap la 3 jumate azinoapte si pentru ca pana la ora 9 pentru mine trecuse deja o zi am hotarat sa ma echipez si sa plec la vanatoare de oferte intr-unul din nenumaratele hypermarketuri ale Bucurestiului. Inutil de mentionat ca una scria in oferta alta era pe raft, de unde si zicala “Socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ”.
Deci, in vanatoarea mea de oferte m-am impleticit, mai mult adormita decat treaza si pe la Teatrul National moment in care m-a izbit, in cel mai crud mod posibil, mostruozitarea, oribilitatea, caricatura, etc., etc. ce intruchipraza personajele lui Ion Luca Caragiale.
Unu la mana: cum isi permit, intr-o tara asa-zis subjugata de o criza finaciara aparent fara frontiere, sa arunce bugetul statului pe opere de arta si ceasuri aurite, plastice de delimitare a sensurilor de circulatie si cine stie ce alte rahaturi inutile.
Doi, si probabil cel mai important: de ce? De ce sa denaturezi si sa denigrezi in asa hal munca unui scriitor national? De ce sa ma vad eu, ca simplu trecator, obligat sa o admir pe Zita in nud?
Orisicum, sa-l stapaniti sanatosi, apoi sa vina o tornada, s-o ia pe sus si sa o aseze fix la ala care a aprobat-o in curte, sau IN casa sau PE casa sau PRIN casa.
As putea incheia cu preaiubitul slogan “Sa traiti bine” dar ar fi prea crud din partea mea.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)