The Merry Poppins si prima mea experienta cu jazz-ul

Probabil ca stiti déjà ca fac voluntariat la jmEvents si ca, impreuna cu multi altii ne chinuim de vre-o 3 luni sa organizam – cat de bine pot niste studenti s-o faca - mega fetivalul de jazz EuropaFest.

Orele sunt lungi, banii sunt deloc si munca cu carca e deasa si evindent, total neplacuta. Ceea ce face sa merite osteneala, insa, este produsul finit, concertul in sine si momentul de satisfactie pe care-l ai atunci cand iti dai seama ca esti una din rotitele fara de care toata jmecheria nu s-ar pune in miscare.

Aseara am experimentat senzatia asta de climax, sau o fi fost basistul trupei The Merry Poppins… Orice mi-ar fi provocat senzatia asta, a fost epic si senzational de memorabil.

Cu trupa a fost aslta poveste. Au intrat pe scena la 19:30 daca nu ma insel si au stat alaturi de publicul lor pana la 21:00 cand s-a incheiat evenimentul.

Eu am venit de la salile de repetitii, unde ma aflu in fiecare zi de la 8:00, cu catel, cu purcel, cu ghiozdan plin cu lucruri antiplictiseala si tabeluri dezorganizate si aparat foto. Am stat in picioare pentru ca distinsii mei colegi au uitat sa-mi pastreze si mie un loc si totusi nici ca a putut sa-mi pese mai putin.

Am uitat de plictiseala si de monotonia din timpul zile, de bomboanele ucrainiene primate de la una din concurentele da la concursul de flaut, de mamica grijulie din japonia sau de coreenii care traiau in Ibiza si care au facut poze cu mine si cu posterele si cu tricoul meu.

Pentru o ora am uitat tot ce-am citit din Sherlock Holmes pe timpul zilei, de cheile de la salile de repetitie care acum stateau cuibarite in buzunarul blugilor mei. Am uitat de pianistul dragut din polonia si de profesoara de pian din liceu cu care, in ciuda faptului ca implinea 50 de ani in invatamant, mi-am gasit mai multe puncte comune in conceptele despre lumea in care traim, decat mi-as gasi cu cineva de varsta mea.

Am uitat daca am avut neplaceri pe timpul zilei, am uitat de concurentul din rusia care s-a ratacit pe stradute spre liceul George Enescu si m-am pierdut in cele mai calde acorduri de saxofon, bas, chitara si tobe, m-am bucurat pana la lacrimi de cel mai fenomenal stil musical pe care l-am ascultat vre-o data.

Trupa The Merry Poppins este formata din 5 membrii David Lageder (vocalist), Thomas J. Aichinger (Chitara, trombon), Mathias Vorauer (double bass), Robert Aichinger (tobe) si Herbert Könighofer (saxofon, clarinet, percutie).

Baietii imbina intr-un mod absolut memorabil stiluri precum jazz, pop, hip-hop, reggae si cabaretul anilor ’50 din care rezulta melodii energice, vesele, pline de viata si cu cel mai sincer strop de inocenta.

Vocalistul, David Ladger are o voce inconfundabila, fiind capabil sa isi schimbe timbrul vocal de la o melodie la alta precum un cameleon isi schimba culorile.

Dupa concert, baietii au fost suficient de amabili sa sustina o sesiune de autografe in holul salii ArCub de unde, fireste, am plecat cu o foaie plina cu semnaturi si cu un CD pe care baietii mi l-au data pur si simplu deoarece, imbecila de mine nu avea bani sa-l cumpere, iar pentru gestul asta ii mai iubesc de un million de ori in plus.

In concluzie: FESTIVAL DE JAZZ, indifferent de stilul de muzica pe care l-ai imbratisat, merita experimentat si enjoyed.

Mai aveti timp pana pe 12 Mai sa mergeti la concerte la sala ArCub (in spatele Teatrului National de la ora 19, unde studentii au intrare libera) sau la Club Tribute (de la ora 20:30 unde intrarea este 25 de lei).

BUCURATI-VA DE MAGIA MUZICII.

VOLUNTARIATUL: Munca din placere sau plantatie de scalvi?

Incepand cu luna Martie am intrat in afacerea asta cu capul inainte. Pentru prima oara in viata mea mi-am asumat consecintele unei decizii luate la repezeala si platesc, platesc.

Denisa, colega mea de design vestimentar ma bruia de ceva vreme cu povestea unui mail pe care-l tot rata ca mai apoi sa-mi povesteasca faptul ca mailul era o confirmare de participare, ca voluntar, la un mega festival de jazz. Cum eu sunt maniaca a muzicii ca arta am primit vesea cu un “YEY!” si un “crezi ca pot sa vin si eu?”, am putut, si intr-o duminica dimineata, intr-o sala de intruniri, dintr-un hotel de la piata muncii a inceput aventura mea ca voluntar.

La inceput au fost lucruri marunte, condimentate cu cerinte mai nonconformiste, task-uri, echipe, oameni noi si interesanti. Copii revolutionari care fac un lucru din placere, nu din dorinta de-a scoate bani.

Mi-am incercat mana la scris comunicate de presa fara vre-un rezultat pozitiv insa. Primele mele comunicate de presa au fost respinse cu raceala, dar nu-mi pierd speranta, stiu ca intr-o zi o sa ma citeasca mii de oameni iar cei care n-au avut inrcredere in mine o sa-si bage unghiile-n gat atunci cand, fals ,imi vor spune “stiam ca ai sa reusesti”.

La inceput am fost atentionati ca pana la incepera festivalului o sa avem un program relaxat, 6 ore, duminica de duminica, dar apoi vom intra in full mode, ce nu ne-a fost explicat insa este ‘ce inseamna full mode?’ dar am aflat nu e nicio problema si ca sa va luminez si pe voi, programul meu e de la ora 8 la ora 21 dupa care imi voi misca fundul obosit la una dintre locatiile de concerte pentru ca “cine stie, poate mai avem nevoie de tine”.

Ca sa nu mai intru in polemici o sa spun pe scurt ce ma enerveaza. Faptul ca nu exista nici macar un covrigel sau un pahar cu apa moca, faptul ca atunci cand trebuie sa plecam sa facem promovare nu ni se deconteaza transportul , faptul ca lumea vorbeste impreuna si se intelege separat, faptul ca, pentru o firma organizatoare de evenimente , ei sunt teribil de dezorganizati , faptul ca o oprire de 5 minute la un chiosc e pierdere de timp, pe cand o oprire la cantina facultatii de drept e in regula atata timp cat cel in control spune ca este in regula, faptul ca ma invart ca o oaie capie fara sa rezolv nimic pentru ca singura modalitate de-a rezolva ceva e prin intermediari si intermediarii sunt incapabili de comunicare etc etc.

M-am invartit dupa cires cat m-am invartit si-am ajuns in propriul meu corcodus, in care sunt propriul meu sef asta daca se va ajunge intr-un final la o concluzie.(MA DUC MAINE DE LA 8 LA LICEU SAU NU? - inca n-am aflat raspunsul)

Are si parti positive voluntariatul asta, insa si cea mai mare dintre ele e ca este o experienta grozava, mai ales pentru un copil de facultate in cautare de ceva fun de facut. Eu una abia astept concertele.

Nu ma lasati sa muncesc degeaba si veniti sa vedeti roadele muncii atat ale mele cat si a altor 20 de oameni la fel de obositi si la fel de scosi din galosi ca si mine in perioada 7 – 13 mai. Concerte de jazz, blues si pop la sala ArCub (in spatele TNB-ului – unde elevii si studentii au intrare gratuita) cat si la club Tribute cu 25 de lei pe intrare.

Strangers in the night, exchanging glances….

Sau cel putin la melodia asta face referire titlul piesei de teatru de la care tocmai m-am intors.

Straini in noapte, piesa scrisa in prealabil de Eric Assous pentru scenele pariziene si adusa in Romania de maestrul Radu Beligan, in rolurile principale, si unice de altfel, evolueaza talentatul Florin Piersic si simpatica Medeea Marinescu.

Piesa, in aparenta o banala comedie romantica ii prezinta pe Pierre si Julietta, doi straini care isi intalnesc privirile intr-un bar anonim din Paris.El in cautarea a ceva palpabil si real o invita pe ea inapoi in apartamentul lui pentru a continua discutia si randul de bauturi incepute in bar.

Piesa prezinta viata asa cum este, monotona si notorie dar cu mici straluciri de speranta ici colo care te conving ca nu e inca timpul sa pleci dintre cei vii, doi oameni obisnuiti intr-o situatie cu intorsaturi total neobisnuite, poarta spectatorul intr-un montagne russe de emotii si simtiri.

Asa cum ma asteptam, Florin Piersic este un actor magnific, si un om deosebit, iar Medeea Marinescu, desi ,la fel de inocenta cum multi si-o amindesc ca fiind in Maria, Mirabella se transforma, aproape cameleonic de la o situatie la alta, imbratisand fiecare rol pe care personajul ei se hotaraste sa-l joace, de la femeia care cauta o simpla aventura, la prostituata, la jurnalista profesionista si in final, lansadu-ne sa ii descoperim adevarata identitate, vulnerabilitatea si emotia unei femei in cautarea trecutului.

Ca sa n-o mai lungesc cu cuvinte care, pentru voi probabil nu inseamna nimic, desi pentru mine inseamna enorm, trag concluzia aici. O experienta uimitoare, asadar piesa merita vazuta, si nu doar o data.

Hammond the hamser

Calatoria mea de la INDIFERENTA la DISPRET pentru costumul popular national.

Dupa cum stiti, sau poate nu, de ceva vreme lucrez intens la schite de costume populare nationale.

Totul a inceput cu luna octombrie cand, entuziasmata ca-mi voi exploata in sfarsit latura artistica intr-un mod corespunzator, m-am inscris la Scoala de Arte Bucuresti, sectia Design Vestimentar. De ce? Pentru ca mi-a placut din totdeauna sa desenez, pentru ca imi place moda, pentru ca voiam niste exercitiu la capitolul culori si creativitate si-as putea enumera motive pana maine dimineata.

Prima luna a fost placuta, un sir neintrerupt de desenat butoaie, castroane, ceainice, vaze si toata vesela lasata ca zestre de bunica inainte de-a da coltu’, frunze, copaci, colegi, esarfe si alte lucruri la care, fara falsa modestie, recunosc ca excelez.

Am avut parte de o mini prezentare facuta de colegii din anii superiori care ne-a entuziasmat si mai tare cu privire la ce urma pentru ca, am fost anuntati ca vom pune si noi pe picioare o mini colectie pana in vara. Un singur lucru ne-a facut sa ne dezumflam si anume faptul ca vom trebui sa introducem elemente din costumul popular national in colectia noastra draga si scumpa.

In mintea mea se invarteau tot felul de idei despre cum as putea sa fac sa integrez ceva atat de batranicios in ceva purtabil, concluzia mea a fost una dezastruoasa: NU POT, o sa arat ca o batista gigant si orice persoana din metrou careia ii va curge nasul va vrea sa si-l sufle in manecile mele si ca totul sa devina si mai deprimant a venit si tema: 10 schite cu costume populare copiatate exact asa cum sunt ele in poze sau pe manechine sau pe unde le gaseam iar alaturi trebuia sa marim un detaliu de pe costum, la alegere (ia de munceste).

Cu scepticism, m-am inarmat cu aparatul meu foto si mi-am tarat picioarele pana la “Muzeul de costume populare” de la casa poporului dorindu-mi in secret sa nu fiu capabila sa-l gasesc si sa ma intorc la scoala cu mana goala spunand”n-am avut material”. Din nefericire e acolo si va mai fi pana la adanci batraneti pentru ca o baba plictisita a strans de-a lungul vietii 250 de costume populare si cu intentia specifica de-a ma tortura pe mine le-a donat statului roman cu conditia de a exista o expozitie deschisa permanent asa ca cine e interesat, fix in cladirea palatului parlamentului pe partea cu parcul izvor, cum urci, a doua poarta, intrarea e 6 lei. Enjoy.

Am facut fix 270 de fotografii cu tot cu detaliile de rigoare de pe costume m-am intors acasa si m-am pus pe treaba, dupa doua saptamani de metitat la o solutie prin care as putea iesi din rahatul in care m-am bagat. Cand am realizat ca nu exista solutie de scapare m-am apucat de desenat. La sfarsitul lunii decembrie aveam 6 schite si zero sanatate mintala.

M-au adus in pragul depresiei si trebuie sa mai fac patru. Incerc sa ma uit la o poza spre a termina cele zece schite si simt posibilitatea de a-mi revedea micul dejun, imi vine sa plang si sa-mi rod buzele de nervi. Sunt chicioase, sunt urate, sunt pline de flori si de colori de rahat care nu morg bine impreuna sub nicio forma, ma dezgusta si ma aduc in pragul depresiei. Daca dupa ce voi termina cele zece schite n-o sa stau intr-un colt langa calorifer numarand o bila si curgandu-mi saliva din gura inseamna ca voi fi in stare sa trec peste orice.

Ca o ultima arfirmatie tin sa mentionez ca analizarea unui costum popular romanesc este lobotomie curata.

Cu mult respect si admiratie,

Laura