My parents are insane - The Chronicles

Chapter IV - My father is insane

My dad has his bright spots. Mainly bright spots, but he's also possessing  the talent of bringing you down, hard, whenever he can and mostly when you're uber-excited about something. 

Last night I went to the Roger Waters concert, first one ever in Romania and definitely the most grandiose thing I have ever seen in my entire life, as short as it is. 

I graciously called my dad and asked him if he can come pick me up from Universitate once the show ended. He accepted, huffing and puffing, but he accepted none the less. 

I started telling him how obscenely big the whole thing was, how those people built a wall during the concert and how it came crumbling down at the end. How the puppets, huge, as huge as the stage, were so life like and how impressed I was, how I cried during a guitar solo, how the guitarist made his guitar sob and yell, like it was in pain, like it was crying for every living soul that was ever hurt by hatred and racism and all the crap that's going on, on this God forsaken planet of ours. 

How every minute of that show meant something to all of us. A moment of freedom, a moment of awe, a lifetime of misunderstanding taken away by a single note because everybody in that place was on the same wavelength as you and you realized you're not alone, you're not a freak for not wanting to fall in line. 

I started explaining all that with so much passion, with so much consideration for the people who worked at that whole damn show and all my dad could say was: „American idiocracy.”

My whole feeling of belonging, of feeling complete and contempt for the first time in my life came crashing down, just like that wall at the end of the show. I've built a an imposing, magnificent edifice during the show and after my father's words everything that was left of it, was a pile of cracked bricks and red dust. 

Parents, man, parents!

No questions, no autographs

I hate falling of the grit. And the reason why I hate falling of the grit is because I hate getting back on the motherfucking grit. And with all this social fucking media someone in your pathetic little past is bound to find you at some point.
Every time you'll meet someone from your past, especially class mates the bitch mode comes on disguised as nice. "Oh how sweet. You didn't change at all since high school. Diet didn't agree with you, did it? Well It's better to be healthy than skinny, i guess."
And every fucking time you meet someone from your past the same two fucking questions pop up like someone gave out a standard questionnaire that somehow never reached you. So you'll be taken by fucking surprise every motherfucking time. At one point you'll be trying to match the little bitch question for question but they'll always know how to fucking answer.
First fucking question and annoying and fuck is "How you've been doing? Are you working?"
The immediate fucking reaction is to punch that goddamn bitch in the face, drive over her a couple of times and spit on her cooling corpse. But see how murder is punishable by jail and a lot of it you  will try to keep your cool and answer as calmly as you can that you do have a shit job in this shit economy and you're looking for something better.
Of course the slut from your past will be having the perfect job and working there since for ever. WELL FUCK YOU!
This particular question is made so that will demonstrate how much of a fucking looser you are and has the same intended effect as "My daddy can beat up your daddy." on the motherfucking playground.
The second question, even more annoying than the first one is: " Are you married? Have any kids yet?"
To which, If you think fast enough, can have the upper hand and respond with "Bitch, my face is as smooth as a baby's bottom. Is this the skin of a mommy?" or with " I'm not going to get married before I've seen the world." which will indicate you have bigger plans tan staying at home, cooking for your alcoholic, teenage husband and breast feeding your accidental fucking brat.
Now that I've calmed down in writing, I'm thinking of deleting every person from my past and changing my screen name to one of a superhero, like Nighthawk cause I will fucking eat your heart out while is still beating you motherfucking, question asking, Jeopardy bitch host!

Prostimea noii generatii intre mit si realitate

Am avut neplacearea sa dau peste aceasta minunata fotografie, insotita de un cometariu la fel de minunat:

"Copii din ziua de azi au luat o razna... Si cand ma gandesc ca ei o sa mi plateasca mie pensia..Se duce tara asta de rapa..I au prostit internetul."

Asta zic si eu dar sa stii ca nu-i asa.
Generatia tanara intoteauna a avut merelei ei stricate doar ca nu au fost atat de publice. Acum ca avem postari pe FB si twitter, tot felul de poze traznite publicate pe "wall"-uri sunt acolo sa le vada o lume intreaba si d-aia avem impresia ca generatia tanara e prosta dar noi la randul nostru am fost judecati de cei mai mari decat noi pentru ca ne placea un anumit fel de muzica si o anumita vestimentatie, parintii nostii la randul lor au fost priviti cu acelasi ochi critic de parintii lor, hipiotii erau priviti drept niste drogati care nu aveau nici un scop in viata doar pentru ca cei care criticau nu stiau de unde vine miscarea si ce inseamna, punkerii erau vazuti ca niste infractori fara sa se ia in considerarea ceea ce insemna la baza anarhia.
Nu spun ca poza asta e o dovada de rebeluine care are la radacini o influenta sociala sau o miscare revolutionara viitoare dar pentru numele lui dumnezeu nu mai spuneti ca sunt prosti pentru ca o sa creada in chestia asta si o sa se resemneze. 
In loc sa ne vaitam ar trebui sa facem ceva pentru ei, sa ii invatam cum sa imbine minunata asta lume virtuala in care vrem nu vrem, ne aflam, cu cunostinte, cum sa exploateze internetul pentru a afla ce inseamna muzica buna, sa nu-i mai incurajam sa se dezmete in halul asta ...si vrei sa recunosti sau nu si in timpul nostru bluzele cu buricul gol si maneci foarte lungi erau la fel de constroversate cum este acum machiajul excesiv la fetite de 13 ani. Dar noi am crescut din asta, si multi dintre noi sunt acum pe o cale buna, multi stiu cine e tolstoi si kerouac, churchil, mousolini si familia romanov, mozart si metallica ...tot ce trebuie sa facem e ca noi, cei care suntem modelele lor sa incetam sa admiram mondenitati cum ar fi kim kardasian si paris hilton sau sa dam in plina zi la televizor videclipuri in care rihanna, o fetita de 24 de ani, apare in sanii goi, si trage K pe nas. 



 Nu e vina lor, e vina noastra

The powers of the universe don't want me to drink coffee in the morning

This is the second time I try to make coffee and everything goes to bloody hell.
The first time the equation was simple, no coffee in the coffee box, no coffee in my mug.
This time instead there was a lot of coffee in the coffee box and sugar and water but no gas and so my brain had the brilliant idea to microwave the damn coffee. I poured the composition from the kettle into a mug and shoved it into the microwave, I even put a small plate on top of the mug, for good measure and waited.
When I got it out all that water and coffee was just that, warm water and coffee, not the sweet nectar of love in the morning. So I shoved it's muggy ass back into the microwave and a few seconds later all hell broke loose.
My brilliant idea turned so very wrong, my precious nectar of life poured out of the mug and onto the microwave's plate.
I was sad for a short moment but when i saw that there still is some coffee in the mug I jumped up and down, took it out, cleaned the plate and transferred the liquid of awakeness into another mug, cleaned the first one and now I'm drinking microwaved coffee.
Of course, with my luck I'll get cancer from the microwaves but I don't care...COFFEE

In vis mi se indeplinesc visele

Am avut cel mai ciudat vis...eram pe langa un lac, era dimineata pt ca era racoare si un pic incetosat, dar soare. Eram impreuna c-o prietena mai mult ca sigur, desi nu-mi amintesc cine sau cum o chema dar aveam sentimantul ala de mailiaritate pe care-l ai cand esti pe langa prieteni.
La un momentdat, niste avioane de lupta brazdeaza cerul, erau in formatie, gata pentru o parada sau pentru un spectacol aviatic. Erau mai mult ca sigur de culoare alba insotita de-o alta culoare dar nu-mi amintesc, as spune rosu dar nu bag mana-n foc.
Unul din avinoane aterizeaza pe apa ... o abominatie desigur, avant in vedere da erau aviaoane de lupta dar treaca de la mine.
Ma arunc in apa spunand ca e singura mea ocazie sa pun mana pe-o astfel de masinarie, ma agat de aripa si ajungem amandoi la mal.
Acolo astepta nu altul decat....... Stephen Hawking!!!!! Care era si el la randul lui, foarte vesel sa vada avionul.
"Nu pot sa cred ca am pus mana pe-un avion d-asta!" am exclamat eu plina de entuziasm la care prietena mea m-a corectat spunand "Nu pot sa cred ca am atins acelasi avion pe care l-a atins si Stephen Hawking!"



Si m-am trezit!

Daca ajungi la timp, n-ai cum sa pierzi trenul.

Tanti de la bilete s-a jurat cu mana pe inima si scuipat in san plus matanii la biserica si promisiunea ca are inside-uri de la Sefu’ ca trenul o sa aibe o intarziere fenomenal de plictisitoare de cel putin o ora, asadar, in loc de ora 6:05 trenul era mai mult ca sigur destinat sa ajunga in gara undeva in jurul orei 7. Prin urmare, l-am trezit pe tata, care insistaze cu o seara in urma sa ma conduca el la gara, pe la ora 5 si 10 uitand faptul ca el este ceea ce se numeste in popor “mireasa” si ca-I ia o ora jumate numai sa-si bea cafeaua, perioada in care se trezeste si inca doua secole si patruj’ de ani sa intre si apoi sa iasa din baie.

Prin urmare plecare spre gara s-a facut la ora 5 si 45 de minute. Am prins, asa cum e legitim si confirmat de fiecare lege a lui Murphy, absolut toate semafoarele pe culoarea rosie incepand cu Barbu Vacarescu tot drumul pana la gara. La ora sase punct am tras in fata garii, parcare insotita de un telefon de la Dana care imi dadea de stire, incercand sa fie calma, ca trenul trasese in gara de ceva timp stire care s-a culminat cu mine si tata luand bagajele la spinare si facand un mega sprint din fata garii pana la jumatatea peronului, sprint adus subit la halt deoarece mi-am dat seama ca habar nu am unde-I Dana.

Localizarea prietenei mele s-a facut cu un simplu telefon si-am aflat ca ma astepta la Mec. Incurajarile mele frenetice de a -si misca fundul pana la jumatatea peronului a facut-o pe Danuta sa inte-n priza.

Ne-am intalnit intr-un final la mijloc, in tren si am pornit in periculoasa aventura de “train cruising” pritre oameni nesimtiti si bagaje aruncate la intamplare, deorece mai aveam de traversat cel putin 5 vagoane pana sa ajungem la locurile noastre. Calatoria in sine a fost lipsita de evenimente dar am inghetat ca un rahat deoare a plouat de la Bucuresti pana in Costinesti cu galeata iar aerul conditionat cu care ne-a rasfatat patrioticul CFR a fost complet inutil si o totala aruncare de bani pe fereastra.

In Mangalia ne-am urcat intr-un maxi-taxi unde am avut vecini de fund si de unde am coborat cu totii enervati, transpirati, sifonati si mai saraci cu 3 lei jumate. Copilul blond si supraponderal care mi-a fost vecin de fund in maxi-taxi mi-a facut in dar si cateva coate-n coaste, calcaturi pe picioare si transfer de sudoare si nu numai, mi-a deveint coleg de cearsaf , pe plaja in urmatoarele doua zile.

Hook-Man in my closet.

Exista intamplari si intamplari pe care, fie ca vreau sau nu, le repet la nesfarsit, insa fara sa le scriu pe blog ori pentru ca uit, ori pentru ca sunt mediocre ori pentru ca sunt prea scurte dar cum intamplarea asta a fost momentul in care mi s-a orit inima pentru o secunda, si dupa cum veti citi in continuare, aparent si creierul, am zis ca e nevoie sa-o postez.

Intamplarea apare in dialogurile mele ori de cate ori e adus in discutie subiectul filme de groaza. Cine a vazut “I know what you did last summer” poate sa spuna ca e un “chick-flick with a twist”. Nimic serios, doar un criminal in serie pornit pe razbunare, al carui sport preferat este tachinarea victimelor sale.

Cum televiziunea noastra draga n-a mai dat un film nou de un deceniu, ci din contra, pare ca le reia la nesfarsit pe cele vechi, diferenta n-a facut nici antena 1 intr-o seara frumoasa de vara, cand a reluat acest film minunat.

Neavand alte optiuni am decis sa raman pe program asa ca am trecut cu curaj si indrazneala si de prima serie de reclame, apoi a doua serie de reclame si chiar si a treia, a patra serie de reclame a lasat filmul suspendat la partea in care criminalul se ascunde in dulapul lui Sarah Michelle Gellar, asteapta pana aceasta adoarme pentru ca mai apoi sa-i cioparteasca minunatul par si sa il decoreze cu coronita de “regina a balului” pe care aceasta o primise cu un an in urma la terminarea liceului, si pe care trebuia s-o poarte ziua urmatoare intr-o parada.

Am inchis curajoasa televizorul criticand personajul si gandindu-ma ca e absolut imposibil sa existe cineva la tine in dulap si sa nu-ti dai seama. Razand pe infundate si visand la “ce-ar fi daca…” m-a furat incetul cu incetul somnul si-am dormit.

Am dormit pana ce, in mijlocul noptii aud un “hodoronc – tronc” venind dispre dulap, o busitura teribila si terifianta.

Crezand ca inca mai dorm si ca ce-am auzit a fost un vis provocat de film am horatat sa ma intorc la somn. Si totusi sunetul pe care il auzisem nu-mi dadea pace, memoria si senzatia de groaza pe care o primisem atunci cand bufnitura cu pricina mi-a tulburat somnul nu ma lasa sa mi-l reiau asa ca am hotarat sa ma intorc cu fata la sifonier si “OROARE!” , usile erau intre deschise, doar atat incat sa vad o bezna de nedescris inauntru. Atunci, in momentul ala mi s-a oprit inima si-am facut analogia la filmul pe care tocmai il vazusem. Pentru un moment mi-a fost frica pentru viata mea, pentru viitorul pletelor mele si pentru posibilitatea de-a avea un criminal in serie ascuns in sifonier. Doar pentru un moment am trait dintr-un scenariu de film si pot sa spun ca n-a fost deloc placut.

Am hotarat sa-mi infrunt soarta , gestul meu constand in a-mi targe patura peste cap si sa a spera ca n-a observant ca m-am trezit si ca se va multumi doar cu a-mi taia parul si-am instala o coronita pe cap dar dupa cateva moment de gandire m-am horatat ca n-am sa dorm in aceeasi camera cu un criminal in serie chiar daca acesta se ascunde la mine in dulap asa ca m-am ridicat, am aprins in fuga lumina si m-am dus s-o trezesc pe mama.

Povestea culmineaza cu mama injurand pe jumatate adormita si deschizandu-mi usile de la sifonier doar ca sa ajung la concluzia ca bara tranzversala de care erau agatate toate umerasele, cedase intr-unul din capete iar gramada de haine, in cadere, a creeat o bula de aer care a impins usile sifonierului, usi care, fireste, nu erau incuiate.

Am incuiat usile, am multumit cerului, am injurat scenaristul si regizorul filmului si am dormit ca un bebelus pana a doua zi dimineata.

THE END

The Merry Poppins si prima mea experienta cu jazz-ul

Probabil ca stiti déjà ca fac voluntariat la jmEvents si ca, impreuna cu multi altii ne chinuim de vre-o 3 luni sa organizam – cat de bine pot niste studenti s-o faca - mega fetivalul de jazz EuropaFest.

Orele sunt lungi, banii sunt deloc si munca cu carca e deasa si evindent, total neplacuta. Ceea ce face sa merite osteneala, insa, este produsul finit, concertul in sine si momentul de satisfactie pe care-l ai atunci cand iti dai seama ca esti una din rotitele fara de care toata jmecheria nu s-ar pune in miscare.

Aseara am experimentat senzatia asta de climax, sau o fi fost basistul trupei The Merry Poppins… Orice mi-ar fi provocat senzatia asta, a fost epic si senzational de memorabil.

Cu trupa a fost aslta poveste. Au intrat pe scena la 19:30 daca nu ma insel si au stat alaturi de publicul lor pana la 21:00 cand s-a incheiat evenimentul.

Eu am venit de la salile de repetitii, unde ma aflu in fiecare zi de la 8:00, cu catel, cu purcel, cu ghiozdan plin cu lucruri antiplictiseala si tabeluri dezorganizate si aparat foto. Am stat in picioare pentru ca distinsii mei colegi au uitat sa-mi pastreze si mie un loc si totusi nici ca a putut sa-mi pese mai putin.

Am uitat de plictiseala si de monotonia din timpul zile, de bomboanele ucrainiene primate de la una din concurentele da la concursul de flaut, de mamica grijulie din japonia sau de coreenii care traiau in Ibiza si care au facut poze cu mine si cu posterele si cu tricoul meu.

Pentru o ora am uitat tot ce-am citit din Sherlock Holmes pe timpul zilei, de cheile de la salile de repetitie care acum stateau cuibarite in buzunarul blugilor mei. Am uitat de pianistul dragut din polonia si de profesoara de pian din liceu cu care, in ciuda faptului ca implinea 50 de ani in invatamant, mi-am gasit mai multe puncte comune in conceptele despre lumea in care traim, decat mi-as gasi cu cineva de varsta mea.

Am uitat daca am avut neplaceri pe timpul zilei, am uitat de concurentul din rusia care s-a ratacit pe stradute spre liceul George Enescu si m-am pierdut in cele mai calde acorduri de saxofon, bas, chitara si tobe, m-am bucurat pana la lacrimi de cel mai fenomenal stil musical pe care l-am ascultat vre-o data.

Trupa The Merry Poppins este formata din 5 membrii David Lageder (vocalist), Thomas J. Aichinger (Chitara, trombon), Mathias Vorauer (double bass), Robert Aichinger (tobe) si Herbert Könighofer (saxofon, clarinet, percutie).

Baietii imbina intr-un mod absolut memorabil stiluri precum jazz, pop, hip-hop, reggae si cabaretul anilor ’50 din care rezulta melodii energice, vesele, pline de viata si cu cel mai sincer strop de inocenta.

Vocalistul, David Ladger are o voce inconfundabila, fiind capabil sa isi schimbe timbrul vocal de la o melodie la alta precum un cameleon isi schimba culorile.

Dupa concert, baietii au fost suficient de amabili sa sustina o sesiune de autografe in holul salii ArCub de unde, fireste, am plecat cu o foaie plina cu semnaturi si cu un CD pe care baietii mi l-au data pur si simplu deoarece, imbecila de mine nu avea bani sa-l cumpere, iar pentru gestul asta ii mai iubesc de un million de ori in plus.

In concluzie: FESTIVAL DE JAZZ, indifferent de stilul de muzica pe care l-ai imbratisat, merita experimentat si enjoyed.

Mai aveti timp pana pe 12 Mai sa mergeti la concerte la sala ArCub (in spatele Teatrului National de la ora 19, unde studentii au intrare libera) sau la Club Tribute (de la ora 20:30 unde intrarea este 25 de lei).

BUCURATI-VA DE MAGIA MUZICII.

VOLUNTARIATUL: Munca din placere sau plantatie de scalvi?

Incepand cu luna Martie am intrat in afacerea asta cu capul inainte. Pentru prima oara in viata mea mi-am asumat consecintele unei decizii luate la repezeala si platesc, platesc.

Denisa, colega mea de design vestimentar ma bruia de ceva vreme cu povestea unui mail pe care-l tot rata ca mai apoi sa-mi povesteasca faptul ca mailul era o confirmare de participare, ca voluntar, la un mega festival de jazz. Cum eu sunt maniaca a muzicii ca arta am primit vesea cu un “YEY!” si un “crezi ca pot sa vin si eu?”, am putut, si intr-o duminica dimineata, intr-o sala de intruniri, dintr-un hotel de la piata muncii a inceput aventura mea ca voluntar.

La inceput au fost lucruri marunte, condimentate cu cerinte mai nonconformiste, task-uri, echipe, oameni noi si interesanti. Copii revolutionari care fac un lucru din placere, nu din dorinta de-a scoate bani.

Mi-am incercat mana la scris comunicate de presa fara vre-un rezultat pozitiv insa. Primele mele comunicate de presa au fost respinse cu raceala, dar nu-mi pierd speranta, stiu ca intr-o zi o sa ma citeasca mii de oameni iar cei care n-au avut inrcredere in mine o sa-si bage unghiile-n gat atunci cand, fals ,imi vor spune “stiam ca ai sa reusesti”.

La inceput am fost atentionati ca pana la incepera festivalului o sa avem un program relaxat, 6 ore, duminica de duminica, dar apoi vom intra in full mode, ce nu ne-a fost explicat insa este ‘ce inseamna full mode?’ dar am aflat nu e nicio problema si ca sa va luminez si pe voi, programul meu e de la ora 8 la ora 21 dupa care imi voi misca fundul obosit la una dintre locatiile de concerte pentru ca “cine stie, poate mai avem nevoie de tine”.

Ca sa nu mai intru in polemici o sa spun pe scurt ce ma enerveaza. Faptul ca nu exista nici macar un covrigel sau un pahar cu apa moca, faptul ca atunci cand trebuie sa plecam sa facem promovare nu ni se deconteaza transportul , faptul ca lumea vorbeste impreuna si se intelege separat, faptul ca, pentru o firma organizatoare de evenimente , ei sunt teribil de dezorganizati , faptul ca o oprire de 5 minute la un chiosc e pierdere de timp, pe cand o oprire la cantina facultatii de drept e in regula atata timp cat cel in control spune ca este in regula, faptul ca ma invart ca o oaie capie fara sa rezolv nimic pentru ca singura modalitate de-a rezolva ceva e prin intermediari si intermediarii sunt incapabili de comunicare etc etc.

M-am invartit dupa cires cat m-am invartit si-am ajuns in propriul meu corcodus, in care sunt propriul meu sef asta daca se va ajunge intr-un final la o concluzie.(MA DUC MAINE DE LA 8 LA LICEU SAU NU? - inca n-am aflat raspunsul)

Are si parti positive voluntariatul asta, insa si cea mai mare dintre ele e ca este o experienta grozava, mai ales pentru un copil de facultate in cautare de ceva fun de facut. Eu una abia astept concertele.

Nu ma lasati sa muncesc degeaba si veniti sa vedeti roadele muncii atat ale mele cat si a altor 20 de oameni la fel de obositi si la fel de scosi din galosi ca si mine in perioada 7 – 13 mai. Concerte de jazz, blues si pop la sala ArCub (in spatele TNB-ului – unde elevii si studentii au intrare gratuita) cat si la club Tribute cu 25 de lei pe intrare.