E joi seara si ca la fiecare sfarsit de zi, in care-as putea sa fac ceva dar nu fac, ma apuca melancholia anilor trecuti. Imi place sa povestesc depre copilaria mea, anii de glorie ai vietii mele in care eram o smechera si-am sa va spun si de ce.
Ai mei fie ca au avut sau nu bani au incercat sa faca din mine o sportiva, faptul ca am ajuns un gogosar cu picioare e o alta poveste. Asa ca s-au pus pe cumparat.
La varsta de numai 6 ani am avut patine de gheata. Mama ce trante-mi mai luam. Am invatat sa patinez, cu chiu cu vai, am ajuns la stadiul in care tata-mi zice “patinezi mai bine decat mine” asta-n conditiile-n care tata a facut hochei ani buni.
Am batut si mingea prin celebrul cartier rahova, vara, cand gradinitele erau inchise si ai mei se descotoroseau de mine pe la bunici ( Dumnezeu sa-i odihneasca). Nu a fost zi in care bunica sa ma pregateasca de somnul de dupa-amiaza, sa ma bage-n pat si eu, dupa 4-5 ore sa ajung acasa, prafuita, zgariata si cu mingea sparta pentru ca iesisem pe geam la fotbal in picioarele goale. Nu, nu am fost sinucigasa de mica, doar am avut norocul ca bunicii mei sa stea la parter. Tot pe scarile blocului cu 4 etaje din rahova am jucat prima oara macao sau…poker. Deh, influentele copiilor mai mari.
Tot cu ajutorul alor mei eram singura din cartier cu BMX si tot puhoiul de copii ma invidia si alerga dupa mine. Pe bicicleta am invatat sa merg mai greu, poate nu-mi placea, poate nu stia tata sa ma invete. Ceea ce stiu exact este ca o data l-am adus la capatul puterilor cu interminabila replica “NU POOOOOOOOT!” si mi-am luat o palma dupa ceafa. Atunci s-a slabit surubelul ce nu-mi lasa stiinta mersului pe bicicleta sa-mi intre-n cap.
“Ce face omul face si maimutaaaaa” tipam cat ma tineau plamanii trenuletului facut in spatele bicicletei mele si dadeam cand dintr-o aripa cand din cealalta.
Tot printre primii copii am fost si cand mi-au luat ai mei patine cu rotile dar am fost singurul care a reusit sa se juleasca si-n genunchi si-n coate si-n palme in acelasi timp cand am cazut de pe ele.
Tot printre primii am fost si atunci cand de la "Prizma" mi-am cumparat prima pereche de role cu roti de cauciuc, care mai tarziu s-au dovedit a fi un plastic infect.
Am fost singurul copil din cartier care a mers la inot, la gimnastica sau la dansuri sportive. Si cred ca inca sunt singura persoana din cartier care sties a inoate, sa faca podul din picioare sau sa danseze. Si le multumesc parintilor pentru asta.
Nu, n-am facut karate asa cum era la moda pe plaiurile maidanelor noastre mioritice dar sincer, nici nu mi-a placut vre-o data sa ma bat, exceptand bataia cu bulgari.
Am fost un copil curajos din moment ce colectionam borcane intregi cu omizi, lacuste sau albine.
Am avut si papusi dar tot timpul le dadeam pierdute sau li se rupea “accidental" capul
Am avut norocul sa avem vecini de treaba in spatele blocului asa ca, pentru o perioada destul de lunga de timp am avut, cu totii grija de un catel pe care o chema Betty si careia, cu binevointa parintilor nostrii i-am construit o cusca.
Am salvat si o pisica si cu binevointa mamei mele de data asta am avut cel mai dulce si scump motanel ca animal de casa.
Ma uit in urma si pot sa-i enumar pe toti din bloc si din jurul lui: Alex, Giulliana, Sirona, Ana si Mihai, Ady, Cosmin, Miruna, Andrei, Ana de la 7 (in caz ca sitesti postul asta crede-ma ca-ti stiu numele da n-am vrut sa-l zic), Vlad (cu toate ca nu-l sufeream nici o data), Adelina, S.O.S, Cristi, Radu, Alexandra de la 1, mai tarziu Cristina si Alin, Roxana, Raluca, Alin si Razvan si sa n-o uit pe Madalina sau pe Cristinica, Anda si Olivia, Andra si Smaranda (fete cu care n-am avut treaba decat intr-o vara pentru ca ne dadeam pe role impreuna) mai erau doua surori cu care am ajuns pana la gara de nord pe role incercand sa ajungem in tineretului si nu in ultimul rand eu. Poate ca mai erau, sigur mai erau dar multi dintre ei s-au mutat, sau i-am cunoscut prea tarziu si maturizarea ne-a facut sa ne instrainam.
Ma uit in urma si-mi dau seama ca n-a mai ramas nimic din prietenia aia inocenta, toate fetele au devenit niste curve ordinare si baietii niste cocalari infecti care nu se mai suporta pe sine si aici da, Ady, de tine vorbesc. N-a mai ramas nimic din jocul de-a Sailor Moon sau din mersul in patru labe pe skatedoard-ul Madalinei. (Mada, mi-e dor de tine).
Acum plang pentru ca nu mai am prietenii de alta data, pentru ca in loc sa stau toata ziua afara si sa rontai guma turbo stau toata ziua in casa si ma rog de una care mi se crede prietena sa iasa afara, macar pana la unirea ca sa bem un cola din Carrefour. Plang, pentru ca in loc sa mananc pufuleti si “cartofi” de cacao de la cofetarie, mananc salata si ma doare capul trei zile. Plang pentru ca Scooby Doo e tradus si pentru ca ai mei copii vor trebui sa invete engleza de la o baba scofalcita care o sa o numeasca “disciplina” nu “desene animate”. Plang pentru ca nu mai am cum sa plang atunci cand Georgica din scoala primara imi infigea penita de la stilou in mana ca sa tac. Plang pentru ca bataia cu care mama m-a facut sa fiu cine sunt e acum o infractiune. Si mai plang pentru ca vreau sa fiu din nou mica, vreau sa am din nou BMX-ul si patinele de gheata din piele. Vreau sa iau bulgari cu gheata in ureche si sa schiopatez 3 zile. Si mai vreau batatorul de covoare inapoi ca sa-i las pe baieti sa se joace fotbal.
