Bucurestiul - oras artistic

Dupa cum stiti sunt o persoana incredibil de matinala insa ziua de azi, acumulata cu noaptea trecuta mi-am depasit limitele, am spart bariele, am am am stat treaza toata noaptea pentru ca n-am putut sa adorm. La inceput din cauza unei dureri insuportabine de masea si apoi din cauza calmantului care Dumnezeu si producatorul lui stie ce are in el. Asadar eu imi aranjam hainele in dulap la 3 jumate azinoapte si pentru ca pana la ora 9 pentru mine trecuse deja o zi am hotarat sa ma echipez si sa plec la vanatoare de oferte intr-unul din nenumaratele hypermarketuri ale Bucurestiului. Inutil de mentionat ca una scria in oferta alta era pe raft, de unde si zicala “Socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ”.

Deci, in vanatoarea mea de oferte m-am impleticit, mai mult adormita decat treaza si pe la Teatrul National moment in care m-a izbit, in cel mai crud mod posibil, mostruozitarea, oribilitatea, caricatura, etc., etc. ce intruchipraza personajele lui Ion Luca Caragiale.

Unu la mana: cum isi permit, intr-o tara asa-zis subjugata de o criza finaciara aparent fara frontiere, sa arunce bugetul statului pe opere de arta si ceasuri aurite, plastice de delimitare a sensurilor de circulatie si cine stie ce alte rahaturi inutile.

Doi, si probabil cel mai important: de ce? De ce sa denaturezi si sa denigrezi in asa hal munca unui scriitor national? De ce sa ma vad eu, ca simplu trecator, obligat sa o admir pe Zita in nud?

Orisicum, sa-l stapaniti sanatosi, apoi sa vina o tornada, s-o ia pe sus si sa o aseze fix la ala care a aprobat-o in curte, sau IN casa sau PE casa sau PRIN casa.

As putea incheia cu preaiubitul slogan “Sa traiti bine” dar ar fi prea crud din partea mea.

The Tourist

Pe cat se poate de scurt, datorez o parere despre “The Tourist” asa ca iata:

Performanta directoriala de tot rahatul din partea lui Florian Henckel von Donnersmarck care a mai regizat si un triler nemtesc pe care sincer n-am avut curiozitatea sa-l vizionez.

Actiunea filmului, care m-a tinut in general cu sufletul la gura, transforma un ordinar profesor de matematica din Wisconsin in eroul romanelor de actiune pe care le indrageste.

Filmul are aparent toate ingredientele unei pelicule de actiune de succes: o femeie misterioasa si frumoasa, un barbat confuz transformat in plastilina in mainile ei, mafia ruseasca si Scotland Yard-ul intr-o cursa nebuna prin Venetia, dar totusi nu reuseste sa ma impresioneze.

Johnny Depp a exagerat cu acentul si comportamentul de… sincer nu gasesc o exprimare academica asa ca o sa folosesc termenul de “pampalau”. Am inteles ca incearca sa se indeparteze de sfera lui de confort dar ar trebui sa ramana la interpretat investigatori speriati, criminali in serie, pirati si ciocolatieri pentru ca sincer, rolul de om normal nu-l prinde.

Finalul, pe care fireste nu-l voi dezvalui, este total neasteptat si incredibil de distractiv.

Agelina Jolie este “ravenous” ca in totdeauna si sincer ma cucereste din ce in ce mai mult. Dupa ce am vazut interpretarea din Girl Interrupted care i-a adus actritei si un Oscar am crezut ca atunci si-a atins apogeul insa a reusit sa ma recucereasca cu “Wanted” si chiar si cu rolul dintr-un film general slab ca “The Tourist”.

Astept cu nerabdare “Rango”, “Pirates of the Caribbean: On Stranger Tides” si debutul regizoral al Angelinei din 2011.

*Frank:You're ravenous!
Elise: You mean ravishing?
Frank: I do! ...- Replica din film

Amintiri din liceu

Lumea zice ca anii de facultate sunt cei mai tari, eu cred insa ca cei de liceu ii intre fara cuvinte.

Putin mai devreme am gasit un cake box plin cu cd-uri pe care scria POZE asa ca am inceput sa le vizionez pentru ca ce-i mai reusit decat sa-ti vezi vechea fata, modul absolut ingrozitor in care te imbracai sau tunsorile nereusite pe care le-ai avut de-a lungul anilor.

Printre maldarul de poze le-am gasit fireste si pe cele din excursia de trei zile petrecuta la mare cu colegii de liceu- excursie care a stat pe post de petrecere de absolvire- si mi-am adus aminte de una dintre cele mai trasnite lucruri care mi s-au intamplat.

Eram nedormita de trei nopti pentru ca in noaptea de dinainte sa plecam au dat Sleepy Hollow la TV si n-am putut sa nu-l vad continuandu-se in noapte pana pe la ora doua iar plecarea spre gara se facea la ora patru deci face-ti si voi calculul, prima seara a fost veselie, nebunie, alergat prin Mamaia de la un cap la altul iar noaptea urmatoare a fost petrecerea propriu-zisa in restaurantul hotelului. Ne-am gatit noi, fiecare cum a stiut mai bine si am coborat.

Dupa ce m-am decis ca fusta si tocurile nu ma ajuta cu nimic am ucat inapoi in camera sa-mi trag pe mine o pereche de blugi trei sferturi cu manseta intoarsa peste genunchi si tenesi, tenesi pe care dupa ce ne-am hotarat sa vedem rasaritul de soare, i-am schimbat pe-o pereche de papuci in ideea sa nu-mi intre nisip in sosoni. In camera, colega mea a zis ca nu mai poate si ca ramane sa doarma asa ca am decis sa iau eu cheia camerei si sa incui usa pe dinafara.

Asadar ne-am infiintat pe nisipul ud in asteptarea mingii de foc si-am stat si-am stat si mie mi se-nchideau ochii iar ca sa ma tin treaza ma jucam cu brelocul cheii de la camera in nisip. Dupa ce s-a crapat de ziua si nu se vedea inca nici o urma de soare la orizont eu si inca doua colege ne-am hotarat sa ne tiram.

Pe la jumatatea drumului spre hotel m-a pus naiba sa-mi pipai buzunarele si sa observ ca nu mai am mobilul, moment in care am intrat in panica. M-am dus inapoi si am inceput sa greblez cu picioarele bucata de nisip in care stiam ca am stat, fara pic de succes. Intr-un final m-am dat batuta si m-am hotarat sa ma duc in camera sub deviza “asta e” insa cand am ajuns in fata camerei si am dat sa descui usa am realizat ca nu mai am nici cheia.

Lumea a inceput sa rada iar eu am inceput sa ma enervez pentru ca eram ingrozitor de obosita si voiam sa ajung in pat asa ca am intrat in camera vecinilor de palier si-am traversat din balconul lor in balconul meu pentru ca mai apoi s-o sperii pe colega mea care inca dormea, cu batai nerabdatoare in usa de la balcon.

Dupa ce am intrat in camera eram prea consumata de ceea ce tocmai mi se intamplase pentru a mai dormi asa ca am hortarat sa strang cateva din lucrurile lasate la intamplare pe pat, pe jos si pe noptiere. Am luat tenesii care stateau cuminti in mijlocul camerei pentru a-i baga sub pat. Cand m-am aplecat sa-i apuc am zarit ceva intr-unul dintre ei. Da, ati ghicit, dracu stie cum, atunci cand m-am descaltat de tenesi am hotarat sa ma descotorosesc si de telefonul mobil, acum motivul pentru care eu am gasit normal sa-l las intr-unul din tenesi imi este complet necunoscut.

Foarte fericita am traversat din nou balconul pentru a le spune nebunilor de dincolo noutatile si fireste am trecut inapoi in camera, am deschis televizorul si m-am trantit in pat, cu spatele rezemat de perete si genunchii la piept moment in care am avut o revelatie. Unul dintre genunchi era mai partatos si mai rigid decat normal asa ca am bagat degetele pe sub manseta blugilor pentru a descoperii cheia de la camera cu tot cu imensul ei breloc.

Fireste lumea a ras si-a facut misto de mine iar eu am putut sa trag linistita un pui de somn inainte sa trebuiasca sa eliberam camerele.

Educatie fizica

Found this while on Facebook, it made me laugh and exercise at the same time. M-am gandit s-o impart cu voi. :))

Ma Predau

De cand ma stiu am refuzat categoric sa cred in superstitii, bine a fost o perioada determinata in care aveam nevoie sa cred ca altcineva imi croieste destinul asa ca ma duceam frecvent pe la biserica. Ma rugam sa nu pic de tot la mate sau sa-mi cada revolutia de la 1918 la capacitate lucruri care, uimitor, s-au intamplat.

M-am trezit , insa intr-o buna zi hotarata ca doua bucati de lemn asezate una peste alta nu-mi controleaza mie viitorul si daca cineva e vinovat pentru ce mi se intampla, aceea sunt eu si nu o forta supranaturala care ne foloseste pe post de marionete si cu atat mai putin o pisica neagra, o zi de 13 sau chilotii pusi deandoaselea chiar daca unele dintre aceste elemente au coincis vre-o data cu o zi plina de ghinion. Si aici vorbesc de ziua in care mi-a furat cineva telefonul mobil.

In ziua cu pricina sfidasem avertismentele legate de pisica neagra si cum am prins animalul l-am si smotocit un pic - eu fiind mare fana pisici si pisicute de toate neamurile si culorile - si colac peste pupaza mai era si-o zi de marti 13. Boooon, am luat-o drept o gluma de rahat pusa la cale de univers si-am facut-o uitata.

Saptamana asta si cea trecuta m-au facut sa realizez ca eu n-am avut niciodata parte de noroc chior, cu atat mai putin in perioada asta cand m-am umplut de maro pe la doua interviuri, am busit masina, mi-am scrantit glezna incaltata fiind cu cele mai comode ghete fara toc din sifonier (da Andreea, inca doare) si intr-un final am turnat un pahar cu suc pe laptop si canapea lipicindule de mama focului asa ca m-am hotarat sa ma predau umorului macabru al universului si sa dau vina pe cele doua oglinzi pe care le-am spart in copilarie.

Da, se zice ca daca spargi o oglinda ai parte de 7 ani de ghinion, eu am spart doua deci, prin urmare 14 ani ma urmareste ghinionul oriunde ma duc, presupunem ca aveam in jur de 8-9 ani cand s-a intamplat deci dupa ce fac 23 de ani astept milionul de dolari sa se scuture din pomul in care e fix la mine in buzunar. O sa vezi tu Donald Trump!

Multa bafta va doresc.

Ganduri

Bun, trebuie sa ma confesez. Acum cateva zile am spart bara fata a masinii, astazi mama ma intreaba daca am invatat ceva din toate astea.

Eu am raspuns ca, condusul incaltata in pantofi cu toc, indiferent de ce spune instructorul, nu da randament, ce gandeam insa era ca fiecare lucru are o parte negativa si una pozitiva. Partea negativa a intamplarii a fost ca a trebuit sa alerg jumatate de oras dupa o bara de protectie care m-a usurat de 98 de lei, partea pozitiva a fost ca n-a vorbit ea cu mine timp de doua zile si frate ce liniste a mai fost.

Si totusi in incheiere ma tenteaza sa-l citez pe C.S. Lewis care a spus "Experience, the Most Brutal of Teachers. but You Learn My God, Do You Learn."

Biroul meu, cufarul cu nimicuri

In fiecare saptamana fac curat pe birou apoi, in decurs de o saptamana pe acelasi birou apar aceleasi lucruri pe care in fiecare vineri le indes cu minutiozitate prin sertare, cutii, genti, dosare si alte metode de organizare. Culmea e ca nu-mi aduc aminte cum revin, cand le scot de pe unde le indes si de ce le las tot pe birou stiind ca vinerea urmatoare voi incerca la fel de insistent sa scap de ele.
Cum pe mine ma distreaza treaba asta am facut inventarul si iata ce-a iesit: penar plin cu creione si scketch book-urile de rigoare, pahar plin cu pixuri, foarfeca, lama de cutter, rigla, cateva farduri ratacite, periuta de dinti???????, forfecuta de unghii, lingurita, batista (cine mai folosteste batista in zilele noastre?... in afara de mine evident) carpite (pentru intins creionul pe foaie), betisoare de urechi (cu acelasi scop), pila de unghii, tier comedon, buretel de fond de ten( folosit in orice alt scop decat cel pentru care a fost proiectat) cleste de par, filme ( the libertine, scarface si…twilight) jurnal cu citate, toc de scris, manuscrise, CD-uri, USB, cuburi din carton (aparute recent) dosar cu desene, benzi de magnetofon insotite de magnetofonul insusi, banda adeziva, cutie de aluminiu plina cu trei bani, o cheie si-o legitimatie veche din liceu (aparent reteta pentru invocarea diavolului la rascruce de drumuri - si nu, nu a mers) , ace de cusut si o carte, mereu aceeasi, Blindatele Mortii de Sven Hassel.
Stephen King scrisese in Secret Window ca daca ar exista o stiinta dedicata straturilor de lucruri pe care le gasesti in sertare si pe birouri ar trebui sa se numeasca “birografie”. Nu stiu daca sunt de acord cu numele insa pot fi de acord cu existenta unei asemeni ramuri iar cei care ar studia asta ar fi singurii care si-ar satisface cu adevarat setea de curiozitate.

Care sunt lucrurile care zac pe biroul vostru necontenit?

Si am fost la interviu...

…iar. Ce deosebeste insa interviul asta de oricare interviu e modalitatea in care a fost tinut. Am tot amanat postarea intamplarii pe blog din motive de “nechef” dar de fiecare data cand o povestesc imi dau seama pe ce ras s-ar mai pune si altii si ce s-ar mai cruci asa ca iata:
Primesc intr-o seara un telefon, la o ora total nepotrivita pentru stabilirea unui interviu, si o duduie cu o voce afectata ma anunta ca cei de la compania X au primit aplicatia mea pentru jobul pe care ei il au disponibil si ma intreaba daca se poate sa stabilim o intalnire. Eu, fericita la culme am primit si duduia a programat interviul pentru ziua urmatoare la ora 10 “daca ai putea sa vi tu la o cafenea de pe dorobanti, se numeste X-ulescu”. Moment in care mi-a cazut fata. Tin sa mentionez ca-mi caut de lucru de ceva timp iar momentele disperate cer gesturi disperate asa ca am acceptat.
Cum eu am intrat intr-o cafenea de fite de doua ori in viata (si spun asta, nu in cautare de simpatie sau ca sa dau dovada de modestie ci doar pentru ca printre lucrurile pe care eu le consider de valoare si aducatoare de bucurii, nu se numara si cafelele de sute de mii) dupa cum spuneam, nu ma simt in elementul meu in cafenele asa ca am sunat-o pe duduie s-o intreb daca a ajuns. Imi raspunde cu acceasi voce afectata ca a ajuns si ca e la o masa in dreapta si ca ea poarta o fusta rosie. Am intrat in cafenea am vazut fusta plus dresul de perdea si bluza de matase transparenta. Dupa ce am contemplat o vreme modelul sutienului am vazut si pe duduia care il umplea.
M-am apropiat, am dat mana, am asteptat sa-mi faca semn sa ma asez, n-a facut-o si cum mi-am imaginat ca n-are de gand sa imi ia interviul in picioare, ci ca e doar destul de nesimtita incat sa nu ma invite sa iau loc, m-am asezat de capul meu, pregatindu-ma sufleteste pentru interviu. Interviu care a inceput cu “si…” si a continuat cu “Stai putin…”, stai putin nu pentru ca avea de stins vre-un incendiu sau de salvat vre-un bebelus de la inec ci pentru avea de raspuns la niste IM-uri de pe laptopul din fata ei, stai putin sa chicoteasca cand raspunde la IM-uri apoi stai putin ca suna telefonul, stai putin ca-i aduce chelnerita cafeluta si croissantul, stai putin ca trebuie sa adauge laptic si zahar in cafeluta, STAI PUTIN: “sigur nu vrei si tu ceva?”. Moment in care eu strigam in interior “Helloooooooo am venit la interviu nu suntem doua prietene iesite la brunch!”.
Dupa ce si-a facut de cap pe langa mine pentru vre-o 10 minute timp in care eu ma uitam cu o privire talamba si ma intrebam daca e un test, sa vada cum ma comport, ridica cescuta la gura, ia o ingititura si se uita la mine cu o privire seducatoare dupa care ma intreaba “Si, cum iti mai merge?”. Fireste, ochii mei s-au facut cat doua cepe ( recte O_O) si m-am pierdut in context. Dupa ce mi-am tras cateva palme mentale si m-am muscat de interiorul buzei ca sa nu ma bufneasca rasul am intrebat : “In ce domeniu intrebati? Pe plan personal sau professional?” ,la care duduia, cu un gest de mana nonsalant imi raspunde “A, pe niciun plan, asa in general, socializam si noi un pic.”.
Din momentul cu pricina nu-mi mai aduc aminte absolut niciun detaliu cu exceptia faptului ca am facut tot posibilul sa plec d-acolo cat mai repede si faptul ca tot drumul inapoi spre casa m-am rugat sa nu ma sune inapoi nu de alta, dar eu am o gura sloboda si daca as mai fi vazut-o o data pe tanti, ar fi fost foarte posibil sa-i trantesc toate astea in cap.
Ce-i drept, nu stiu prea multe despre recrutare si HR dar unora le-ar trebui niste controale riguroase, asa cum vanzatorii au parte de ocazionalul "client misterios" care te arde la salariu si daca nu stii ce data e, ar trebui sa existe si “candidatul misterios” care sa-i friga p-astia de nu se vad.
Ce pot sa spun in incheiere decat bafta tuturor celor aflati in situatia mea.

Am orbiiiiiiit

Ok, despre ce e vorba si de ce mama dracului am orbit? Am orbit pentru ca e posibil sa fi vazut cel mai prost film din istoria cinematografiei, ceea ce ma deranjaza este ca l-am asteptat cu interes. E vorba despre “The Expendables”, un film scris regizat si jucat de Sylvester Stallone cu o paleta foarte vesela de actori de renume printre care se numara Bruce Willis, Dolph Lundgren, Eric Roberts, Arnold Schwarzenegger si Mickey Rourke. Filmul este o simfonie, pe langa muzica, de mitraliere, tipete si efecte sonore de impact nereusite. O arhiva de muschi si testosteron prost regizata si prost jucata.

La un moment dat am inceput sa ma intreb daca, atunci cand i-am vazut jucand individual chiar mi-au placut unii dintre acorii enumerati mai sus sau prostia lor era mai dispersata.

Am inchis fereastra filmului pe computer profund dezamagita dat fiind faptul ca Rocky seria mea de suflet, dat fiind faptul ca Dolph Lundgren a fost rau-facatorul meu preferat in majoritatea filmelor de actiune cu care am crescut si dat fiind faptul ca pe Eric Roberts l-am crezut intotdeauna un actor cu stil. M-a enervat efectiv, faptul ca filmul n-a avut o poveste bine definita ci ca a fost o poveste romantica asezonata cu impuscaturi, sange pe pereti si explozii, o poveste romantica ce nici macar nu a fost dusa pana la capat. Anyway, any who daca vreti sa vedeti o porcarie memorabilia va recomand “The Expendables”

Spiru Haret - fabrica de ratati

In urma cu cateva zile am primit acest e-mail:
"MECTS apreciaza ca absolventii USH, de studii universitare de licenta incepand cu anul 2005, desi au promovat examenul de licenta inainte de intrarea in vigoare a Ordonantei de Guvern nr.10/2009, pentru a intra in deplină legalitate fata de prevederile acestei Ordonante, vor sustine in interval de patru ani un nou examen de licenta, in sesiunile organizate de Universitatea Spiru Haret, despre care vor lua cunostinta pe site-ul Universitatii Spiru Haret – www.spiruharet.ro. "

Articolul prezent nu-i cine stie ce mare articol ci mai mult un avertisment pentru viitori studenti cu privire la universitatea Spiru Haret. Cat despre conducerea universitatii, daca se intample sa dea peste acest post poate sa doarma linistita stiind ca vara asta am sa fac cat mai multa publicitate negativa pentru aceasta unitate de invatamant si la fel se va intampla in fiecare vara inainte si dupa bacalaureat.

Reasons

I spoke with my imaginary friend tonight. He’s name is Robert, more often than it should be, when I get tired of that name I call him different, the good thing is that he always talks to me, no matter how I call him. We fought. He caught me crying and asked me why.

WHY? I said. Because I saw Romeo and Juliet tonight.

I never saw any screenplay of Romeo and Juliet nor read it. I always thought it’s a pathetic story about two morons who chose to give up and die better than fight for what they wanted. Tonight though I came to another conclusion: they both had everything. My mind is so messed up from the society in which I live that for a moment there I thought Mercucio was gay for there was no other reason to give your life for someone other than you’re either family or lover. I stopped believing in friendship a long time ago and love is another reason to leave this world for there nothing so pure can survive in it.

As for their love, at least they had something to die for cause in this world there is only one motif to stay alive, finding a good reason to die for. I don’t even have that.