…iar. Ce deosebeste insa interviul asta de oricare interviu e modalitatea in care a fost tinut. Am tot amanat postarea intamplarii pe blog din motive de “nechef” dar de fiecare data cand o povestesc imi dau seama pe ce ras s-ar mai pune si altii si ce s-ar mai cruci asa ca iata:
Primesc intr-o seara un telefon, la o ora total nepotrivita pentru stabilirea unui interviu, si o duduie cu o voce afectata ma anunta ca cei de la compania X au primit aplicatia mea pentru jobul pe care ei il au disponibil si ma intreaba daca se poate sa stabilim o intalnire. Eu, fericita la culme am primit si duduia a programat interviul pentru ziua urmatoare la ora 10 “daca ai putea sa vi tu la o cafenea de pe dorobanti, se numeste X-ulescu”. Moment in care mi-a cazut fata. Tin sa mentionez ca-mi caut de lucru de ceva timp iar momentele disperate cer gesturi disperate asa ca am acceptat.
Cum eu am intrat intr-o cafenea de fite de doua ori in viata (si spun asta, nu in cautare de simpatie sau ca sa dau dovada de modestie ci doar pentru ca printre lucrurile pe care eu le consider de valoare si aducatoare de bucurii, nu se numara si cafelele de sute de mii) dupa cum spuneam, nu ma simt in elementul meu in cafenele asa ca am sunat-o pe duduie s-o intreb daca a ajuns. Imi raspunde cu acceasi voce afectata ca a ajuns si ca e la o masa in dreapta si ca ea poarta o fusta rosie. Am intrat in cafenea am vazut fusta plus dresul de perdea si bluza de matase transparenta. Dupa ce am contemplat o vreme modelul sutienului am vazut si pe duduia care il umplea.
M-am apropiat, am dat mana, am asteptat sa-mi faca semn sa ma asez, n-a facut-o si cum mi-am imaginat ca n-are de gand sa imi ia interviul in picioare, ci ca e doar destul de nesimtita incat sa nu ma invite sa iau loc, m-am asezat de capul meu, pregatindu-ma sufleteste pentru interviu. Interviu care a inceput cu “si…” si a continuat cu “Stai putin…”, stai putin nu pentru ca avea de stins vre-un incendiu sau de salvat vre-un bebelus de la inec ci pentru avea de raspuns la niste IM-uri de pe laptopul din fata ei, stai putin sa chicoteasca cand raspunde la IM-uri apoi stai putin ca suna telefonul, stai putin ca-i aduce chelnerita cafeluta si croissantul, stai putin ca trebuie sa adauge laptic si zahar in cafeluta, STAI PUTIN: “sigur nu vrei si tu ceva?”. Moment in care eu strigam in interior “Helloooooooo am venit la interviu nu suntem doua prietene iesite la brunch!”.
Dupa ce si-a facut de cap pe langa mine pentru vre-o 10 minute timp in care eu ma uitam cu o privire talamba si ma intrebam daca e un test, sa vada cum ma comport, ridica cescuta la gura, ia o ingititura si se uita la mine cu o privire seducatoare dupa care ma intreaba “Si, cum iti mai merge?”. Fireste, ochii mei s-au facut cat doua cepe ( recte O_O) si m-am pierdut in context. Dupa ce mi-am tras cateva palme mentale si m-am muscat de interiorul buzei ca sa nu ma bufneasca rasul am intrebat : “In ce domeniu intrebati? Pe plan personal sau professional?” ,la care duduia, cu un gest de mana nonsalant imi raspunde “A, pe niciun plan, asa in general, socializam si noi un pic.”.
Din momentul cu pricina nu-mi mai aduc aminte absolut niciun detaliu cu exceptia faptului ca am facut tot posibilul sa plec d-acolo cat mai repede si faptul ca tot drumul inapoi spre casa m-am rugat sa nu ma sune inapoi nu de alta, dar eu am o gura sloboda si daca as mai fi vazut-o o data pe tanti, ar fi fost foarte posibil sa-i trantesc toate astea in cap.
Ce-i drept, nu stiu prea multe despre recrutare si HR dar unora le-ar trebui niste controale riguroase, asa cum vanzatorii au parte de ocazionalul "client misterios" care te arde la salariu si daca nu stii ce data e, ar trebui sa existe si “candidatul misterios” care sa-i friga p-astia de nu se vad.
Ce pot sa spun in incheiere decat bafta tuturor celor aflati in situatia mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu