Telefonul mi-a vibrat din nou in buzunar. Era pentru a douazeci si cincea oara in douazeci si patru de ore. M-am gandit pentru un moment sa raspund la telefon, sau macar sa vad cine incearca sa ma contacteze cu atat indarjire. Poate era important. Poate avea nevoie Carlisle de mine.
Mi-a trecut o clipa prin minte dar nu m-am sinchisit sa ma misc.
Nu eram cu adevarat sigur unde ma aflam. Era un fel de pod intunecat, un loc foarte stramt plin de sobolani si paianjeni. Paianjenii m-au ignorant iar sobolanii s-au retras lasandu-mi spatiu. Aerul era gros si imbibat in miros de ulei pentru gatit, carne rancezita, transpiratie de om si un strat gros de poluare care era aproape vizibil, ca o patura densa, acoperind tot ce ma inconjura.
Sub locul in care ma aflam, insirat pe patru etaje se afla un bloc subred de locuinte dintr-un cartier marginas. Nu m-am sinchisit sa separ gandurile de voci – formau o larma zgomototoasa in limba spaniola pe care incercam sa n-o ascult. Lasam sunetul sa ricoseze din mine. Fara sens. Totul era fara sens. Pana si existenta mea era fara sens.
Toata lumea era fara sens.
Mi-am apasast fruntea de genunchi intrebandu-ma cat o sa rezist in situatia asta. Poate ca era fara speranta. Poate ca incercarea mea era sortita esecului oricum, ar trebui sa incetez sa ma mai torturez si sa ma intorc…
Ideea era atat de puternica, avea calitati vindecatoare – ca si cum cuvintele aveau o cantitate de anestezie, maturand cu usurinta muntele de durere sub care eram ingropat – m-a facut sa respir usurat si m-am simtit ametit.
As fi putut sa plec acum, as fi putut sa ma intorc.
Din spatele pleoapelor Bella imi zambea.
Era un zambet de bun venit, un zambet de iertare, dar nu a avut efectul pe care subconstientul meu intentiona sa-l aiba.
Fireste,nu as fi putut sa ma intorc. Ce insemna durerea mea, la urma urmei, in comparatie cu fericirea ei. Ea ar trebui sa fie libera sa zambeasca, departe de teama si pericol. Departe de idea de a cocheta cu un viitor lipsit de suflet. Merita mai mult decat atat. Merita mai mult decat ceea ce-i puteam eu oferi. Cand va parasi lumea aceasta se va duce intr-un loc care mie imi era interzis definitiv, indiferent de cum ma purtam aici.
Ideea separarii in acel mod a fost mult mai intensa decat durerea pe care o simteam deja. Un fior mi-a strabatut trupul. Cand Bella va parasii lumea asta n-am sa raman in urma. Trebuie sa existe uitare si alinare undeva si pentru mine.
Asta era ceea ce speram eu dar nu existau garantii. “Sa mori, sa dormi. Nimic mai mult” mi-am spus. Chiar si atunci cat voi fi cenusa nu cumva voi mai simtii inca tortura pierderii ei?
Am tremurat din nou.
La naiba, am promis. I-am promis ca nu-i voi mai bantuii viata aducandu-mi demonii mei negrii in ea. Nu aveam de gand sa-mi retrag cuvantul. Nu eram in stare sa fac nimic bun in legatura cu ea? Absolut nimic?
Ideea de-a ma intoarce in micul orasel innorat, care va fi totdeauna adevarata mea casa pe planeta asta, s-a furisat din nou in gandurile mele.
Doar sa verific. Doar sa ma asigur ca e in siguranta si bine si fericita. Nu voiam sa intervin. N-ar fi stiut ca am fost acolo.
Nu. La naiba, NU.
Telefonul a vibrat din nou.
“La naiba, la naiba, la naiba”. Am marait eu.
Poate ca imi va folosi distractia. Numarul mi-a dat dat un soc, primul pe care l-am simtit in jumatate de an.
De ce m-ar suna Rosalie pe mine? Era probabil singura persoana careia ii convenea absenta mea.
Trebuie sa fie ceva cu adevarat in neregula daca voia sa vorbeasca cu mine. Subit, ingrijorat pentru familia mea am raspuns.
“Ce-i?” Am intrebat tensionat.
“Oh Doamne, Edward a raspuns la telefon, ma simt onorata” Imediat ce i-am auzit tonul vocii am stiut ca familia mea era in regula. Probabil ca doar se plictisea. Era dificil sa-i ghicesc motivele fara ca gandurile ei sa-mi fie ghid. Rosalie nu este o persoana pe care s-o pot intelege vre-o data. Actiunile ei erau intotdeauna rezultatul unor impulsuri fara logica.
Am inchis telefonul.
“Lasa-ma in pace.” Am soptit.
Fireste, telefonul a vibrat imediat.
Oare va suna in continuu, pana va reusi sa transmita mesajul cu care avea de gand sa ma enerveze? Mai mult ca sigur. I-ar trebui luni sa se sature de jocul asta. Am cochetat cu ideea de a o lasa sa apese “redial” pentru urmatoarele sase lui, apoi am oftat si am raspuns la telefon, din nou.
“Spune ce-ai de spus.”
Vorbea repede, fara noima. “Am crezut ca vrei sa stii ca Alice e in Forks.”
Am deschis ochii si m-am holbat la grinzile subrede aflate la aproximativ trei centimetrii de fata mea.
“Poftim?” Vocea mea era plata, fara pic de emotie.
“Stii cum e Alice, crede ca le stie pe toate. Seamana cu tine in privinta asta.” Rosalie a chichotit plina de umor insa vocea ei avea o margine emotiva, ca si cum ar fi fost brusc nesigura de ce urma sa faca.
Furia mea m-a facut sa-mi pese si mai putin de problema lui Rosalie.
Alice mi-a promis ca imi va asculta indrumarile in legatura cu Bella, desi nu fusese de acord cu decizia pe care o luasem. Imi promisese ca o va lasa pe Bella in pace, atata timp cat eu o voi lasa. Era clar ca spera ca eu sa cedez durerii intr-un final. Poate ca avea dreptate.
Dar n-am facut-o. Inca. Deci ce cauta in Forks? As fi vrut sa-i sucesc gatul ala slabanog. Nu ca Jasper m-ar fi lasat sa ma apropii de ea in momentul in care mi-ar detecta starea de furie ce radia din mine...
“Mai esti acolo Edward?”
Nu am raspuns. Mi-am prins puntea nasului intre degetul mare si aratator, intrebandu-ma daca vampirii pot avea dureri de cap.
Pe de alta parte, daca Alice s-a intors...
NU. NU. NU. NU.
Am facut o promisiune si Bella merita o viata. Am facut o promisiune.
Mi-am repetat cuvintele ca pe un refren incercand sa-mi scot din cap imaginea seducatoare a ferestrei intunecate de la camera Bellei. Intrarea carte singurul meu sanctuar.
Fara indoiala va trebui sa implor cand va fi vremea sa ma intorc. Nu ma deranja. Cu bucurie as fi petrecut tot restul eternitatii tarandu-ma in genunchi daca ar fi singura modalitate sa ma intorc la ea.
Nu, nu, nu.
“Edward, nici macar nu te intereseaza motivul pentru care Alice e acolo?”
“Nu, in mod special”
Vocea lui Rosaile devenise un zumzait enervant pe fundal “Ea oricum nu incalca regulile. Tu ne-ai avertizat sa nu ne mai apropiem de Bella, orasul Forks nu intra in interdictie”.
Am clipit incet. Bella a plecat? Gandurile mele au analizat neasteptata informatie. Nu absolvise inca deci inseamna ca s-a intors la mama ei. Asta e bine. Ar trebui sa traiasca in lumina soarelui. Era bine ca a avut capacitatea sa puna umbrele in spate.
Am incercat sa inghit. Nu am putut.
Un ras emotiv a izvorat din gatul lui Rosalie. “Asa ca nu trebuie sa fi suparat pe Alice”.
“Atunci de ce m-ai sunat Rosalie, daca nu ca sa o bagi pe Alice in rahat? De ce ma deranjezi? Ugh?”
“Asteapta”. A ridicat vocea cand a simtit ca eram in stare sa inchid din nou. “Nu asta-i motivul pentru care am sunat.”
“Atunci de ce? Spune-mi repede si lasa-ma in pace.”
“Ei bine...” A ezitat.
“Scuipa ce-ai de spus Rosalie. Ai zece secunde”
“Cred ca ar trebui sa vi acasa.”A spus repede. “M-am saturat sa o vad pe Esme trista si pe Carliste fara zambet pe buze. Ar trebui sa-ti fie rusine pentru ce le-ai facut. Lui Emmett ii e dor de tine tot timpul si ma calca pe nervi. Ai o familie. Maturizeaza-te si gandestete si la altii in afara de tine.”
“Interesant sfat Rosalie. Rade ciob de oala sparta.”
“Eu ma gandesc la ei, spre deosebire de tine. Nu te intereseaza cat de mult ai ranit-o pe Esme, daca nu-ti pasa de altcineva? Ea te iubeste mai mult decat oricare dintre noi. Intoarce-te acasa”
Nu am raspuns.
“Am crezut ca o data ce treaba cu Forks va fi terminata, vei trece peste.”
“Forks nu a fost niciodata problema, Rosalie” Am spus incercand sa fiu calm. Ce a spus depre Esme si Carlisle atinsese o coarda sensibila. “Doar pentru ca Bella – era dificil sa-i rostesc numele cu voce tare- s-a mutat in Florida nu inseamna ca sunt in stare... Uite, Rosalie, imi pare foarte rau dar nu cred ca as face pe cineva mai fericit daca as fi acolo.”
“Pai...”
Era acolo, ezitarea care ma ingrijora se simtea din nou in vocea lui Rosalie.
“Care este lucrul pe care mi-l ascunzi Rosalie? Esme e in regula? Carlisle...”
“Sunt bine. Este doar... ei bine, n-am spus ca Bella s-a mutat.”
N-am raspuns. Am recapitulat conversatia noastra. Da, Rosalie a spus ca Bella s-a mutat. A spus: Tu ne-ai avertizat sa nu ne mai apropiem de Bella, orasul Forks nu intra in interdictie. Si apoi: Am crezut ca o data ce treaba cu Forks va fi terminata, vei trece peste. Deci Bella nu mai era in Forks. Ce-a vrut sa spuna cu “Bella nu s-a mutat”?
Rosalie a inceput sa vorbeasca repede iar, avand o nota de suparare in voce.
“Ei nu au vrut sa-ti spuna dar eu cred ca e prosteste. Cu cat treci mai repede peste asta cu atat mai repede lucrurile pot revenii la normal. De ce sa te las sa te tarasti prin cotloanele intunecate ale lumii cand nu mai este nevoie. Poti sa te intorci acasa acum, putem fi o familie din nou. Gata, s-a terminat.”
Parca mi se scurtcircuitase creierul. Nu puteam sa gasesc o logica in cuvintele ei. Stiam ca e ceva evident in ceea ce imi spune dar nu imi dadeam seama ce anume. Mintea mea s-a jucat cu informatia modeland-o in diferite forme. Fara sens.
“Edward?”
“Nu inteleg ce spui Rosalie.”
A urmat o pauza lunga separata de cateva batai de inima umana.
“A... a murit, Edward.”
O pauza mai lunga.
“Imi ...pare rau. Cred ca aveai dreptul sa stii. Bella s-a aruncat de pe o stanca acum doua zile. Alice a vazut dar era prea tarziu sa faca ceva. Cred k ar fi ajutat-o in orice mod posibil, si-ar fi incalcat promisiunea daca ar fi avut timp. S-a intors ca sa il ajute pe Charlie. Stii cat de mult tinea la el-“
Telefonul a murit. Mi-a luat cateva secunde sa realizez ca l-am inchis din gresala.
Am ramas in coltul prafuit pentru un moment interminabil. Era ca si cum timpul s-ar fi terminat si universul s-ar fi oprit in loc.
Incet, miscandu-ma ca un om batran mi-am repornit telefonul si-am format numarul pe care imi promisesem ca nu am sa il mai formez niciodata .
Daca era ea as fi inchis, daca era Charlie as fi aflat informatia de care aveam nevoie si i-as fi demonstrat lui Rosalie ca nu a fost decat o farsa bolnava, apoi m-as fi intors la nimicul meu.
“Resedinta Swan” a raspuns o voce pe care n-o mai auzisem pana atunci. O voce de barbat, ragusita si profunda, dar inca tanara.
Nu m-am orit sa ma gandesc la ce insemna asta.
“La telefon doctorul Carlisle Cullen.” Am spus eu imitand perfect vocea tatalui meu. “As putea va rog sa vorbesc cu Charlie?”
“Nu e aici.” A raspuns vocea si am fost un pic surprins de urma de furie din ea. Cuvintele erau aproape maraite. Dar nu asta conta.
“Atunci unde este?” Imi pierdusem rabdarea.
A fost o pauza scurta, ca si cum strainul nu ar fi vrut sa-mi dezvaluie informatia.
“E la inmormantare” mi-a raspuns intr-un final baiatul.
Am inchis din nou telefonul.
(In caz ca voi capete de piatra n-ati priceput : este momentul in care Edward afla ca Bella s-a aruncat de pe stanca din La Push, spusa dintr-un alt cot de lume, de la un alt capat al firului)
NOTA:" Sa mori, sa dormi. Nimic mai mult" - Shakespeare - Hamlet Actul 3 Scena 1
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu