Am fost in Vama, evident. Mie nu-mi trebuie prea mult sa
supravietuiesc la mare. Un acoperis, un pic de mancare si-un dus unde sa pot da
jegul jos….ah si evident o toaleta, indiferent daca e doar o groapa in pamant
ca nah, mai are omu’ si nevoi.
Ne-am inceput escapada cu plecarea prestabilita la ora 6
care, evident s-a transformat in ora 6 jumate pentru ca a intarziat Dana, cine
altcineva. Pe drum spre iesirea din Bucuresti n-am prins niciun semafor pe
culoarea rosie ceea ce trebuia sa-mi dea de banuit ca ceva dubios se va
intampla.
Am intrat pe autostrada in aplauze (de la noi catre noi,
fireste), am oprit dupa Lehliu sa tragem o tigara si sa folosim buda apoi am
plecat mai departe.
Tot conducand noi asa, cu marea-n suflet si cu scoica lui
Chirila BAM! Am intrat in coliziune c-o vrabiuta. Accidentul s-a soldat cu o
victima, vrabiuta, care s-a transformat in supa instant.
Pe mine m-a busit plansu’, Andreea era in dreapta mea
oripilata si Dana dormea visand la afisuri cu vrabiute. Sa nu mai zic ca
vrabiei ii ramasese o bucata de aripa intre stergatoare ca nah, altfel n-ar fi
fost film horror. Dupa ce am contemplat o buna bucata de drum urma de moaca de
vrabie de pe parbriz am zis sa opresc si s-o sterg ca altfel nu ma mai uitam la
drum deloc.
Restul drumului a fost lin si fara alte incidente care sa ne
trimita la psiholog pe vecie. Am ajuns
intr-un final la iesirea de pe autostrada, la Agigea in 2 ore si
jumatate unde, fara doar si poate ne-a fost dat sa intalnim un ambuteiaj pentru
ca nu-i asa, cand e mai potrivit sa “repari” podul (si-am pus in
ghilimele pentru ca podul ala se tot repara in fiecare vara si cumva e tot
timpul plin de gauri ) decat vineri dimineata?
Am ajuns intr-un final in vama, fara prea mare entuziasm pentru
ca eram toate trei obosite, ne-am instalat cortul, din nou, fara prea mare
entuziasm si am fugit pe plaja unde era un pic prea multa lume.
Ne-a luat cateva zile de adaptare in care ne plimbam de la
un cap la altul nestiind ce cacat sa facem pentru ca nah, no TV, no laptop, no
light at night.
Ne-am gasit ritmul si ne-am conformat cu faptul ca tot
ce-avem de facut timp de o saptamana e sa ne trezim, sa ne spalam pe dinti si
sa dam fuga la plaja. Asta, evident, pana cand ne-am dat seama ca nu o sa ne
ajunga banii si atunci sa vezi panica. Din partea lor, nu a mea. Nu stiu de ce,
dar aveam asa un feeling ca o sa ne descurcam.
In fine, am gasit Double M-ul unde, doamne ajuta, sunt
preturi rezonabile. Am cumparat niste branza, rosii, ardei si altele, economie
care ne-a tinut fix o zi pentru ca simandicoasele astea voiau sa bata din palme
si sa se faca mancarea.
Cine stie ce cunostinte nu ne-am facut p-acolo dar pot sa
spun ca ne-am imprietenit cu absolut toti cainii si toate pisicile din vama
veche.
In curtea unde am campat era un catel latos, Roxi, un munte
de caine, Rinti si patru pisici care erau pazite din scurt de Rinti si un tip
care se plictisise de marele oras si se mutase la mare inca din 1 Mai.
Cand am auzit mi s-au facut ochii bulbuci si-mi venea sa sar
pe el, asta pana a venit Dana si a inceput sa-l ia la intrebari evidentiind tot
ce era in neregula cu el. In caz ca n-am subliniat destul: Thank’s for pointing
that out, dude.
Am gasit si cortul M*A*S*H care, in mod suspicios, nu era
echipat cu o distilerie de gin. Cine-ar fi crezut? Apoi am gasit un tip cu un
tricou Nirvana , care de fapt nu era pentru ca-l uitase acasa. In schimb avea
hanoracul si m-a convins. Era foarte incantat de faptul ca si eu aveam tricoul
meu cu Nirvana facut de manutele astea doua care va scriu acum. L-am cunoscut si
pe prietenul lui gay, Emil si mi-am dat seama ca Emil e un nume tare dubios.
Intamplarea a facut sa pastram traditia si sa stam pe plaja
pana la rasarit in noaptea aia.
Am avut norocul sa nimerim intr-o perioada in care vama nu e
prea impanzita de cocalari, pentru ca da, exista si momentele alea.
M-am lasat in mainile unui actor care mi-a facut o codita
colorata de milioane.
Ce-mi place mie la mine e ca daca am cu ce, ajut, chiar daca
ii dau o tigara unuia care mi-a mai cerut c-o seara-n urma sau un leu (pentru
ateneu) unuia care, sunt convinsa ca in secunda urmatoare, ii va transforma in
alcool.
In timp ce faceam the 10 mile hike pana in camping sa-mi iau
sacul, ca sa nu mai inghet ca un cacat degerat pe plaja, ma intreaba unu’ (care
apartinea de un grup ce-si facusera posapus pe o bordura) daca am sa-I dau un
leu la care eu am raspuns “N-am nici 50 de bani, sunt mega boschetara.”
El imi spune vesel si relaxat: AAAAA si noi, join the club!”
Mi-a placut asta. Am simtit ca apartin unui loc, pentru
prima data am vazut camaraderie intre oameni. “Mori de foame? Nu-i nimic, vino
incoace si mori de foame cu noi.” : ))))
Nu stiu cum sau de ce, dar am vazut pentru prima data oameni
cantand in plina strada, alaturi de cantareti ambulanti pe care nu-i cunosteau.
Si totusi ambele parti erau bucuroase in a participa la tambalaul ala.
Intr-o minunata dimineata, ne-am dus sa luam apa si iaurt
pentru mersul la plaja. I-am platit vanzatoarei 15 lei (cat era bonul) si ea
mi-a dat rest 5 lei. Am realizat ca e o gresala si i-am dat cei 5 lei inapoi.
Pe drum spre plaja Andreea m-a balacarit in fel si chip “Fir-ai a dracu de
proasta! Puteai sa-i Iei, aveam 5 lei in plus” (asta se intampla in perioada
crizei noastre financiare). Daca n-am putut sa-i iau n-am putut si basta!
Replica cu care a venit Andreea a fost “o sa ai super
Karma”.
Replica, care pentru mine, in principiu nu inseamna mare
lucru si am indepartat-o cu un “EH!”
Cand ne-am intors la masina, am realizat ca nu mai am
baterieeeeeeee.
Tot vaitandu-ma eu p-acolo si schitandu-le fetelor un peisaj
mental despre cum o sa impingem noi masina pana la Bucuresti, dintr-un cort
alaturat noua iese un tip care spune “Aveti nevoie de cabluri?” Dupa ce am
raspuns toate in cor ca DA incepe tipul sa se tarasca din cort zicand “Stai asa
ca am eu cabluri”
Needless to say ca-mi venea sa-i pup picioarele. Mi-a
incarcat bacteria, am dus-o pana in 2 mai, am mai stat 2 zile, timp in care s-a
descarcat iar. M-a mai ajutat o data, ca oi fi eu blonda, da’ stiu sa-mi calc
pe orgoliu cand e cazul.
Ce sa-i transmit? Multa bafta in viata, sa intalneasca din
ce in ce mai multi oameni ca el, sa nu-l lase bateria la masina niciodata si
sanatate cu carul.
Drumul de intoarcere n-a fost tocmai lipsit de neplaceri
cand ne-am dat seama ca e joi si ca trebuie sa platim taxa de pod, taxa pentru
care nu mai aveam bani.
Asa au inceput sapaturile. Ne-am scarmanat in genti si-am
gasit intr-un final 13 lei.
Am ajuns in Bucuresti in 3 ore.
Au trecut 2 zile de cand m-am intors si inca nu m-am
recupertat.
Vreau inapoi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu