Ora 9:24. Telefonul mobil incepe za zbarnaie si sa se agite nervos pe noptiera din lemn de brad.
Clara se intoarce pe alta parete iritata de zbarnaitul telefonului si apoi isi tranteste perna in cap.
Telefonul se mai agita cateva secunde si se opreste. Dupa alte 10 secunde reincepe zbarnaitul iritant.
Raspunde. Raspunde prin perna dand de inteles celui care era la capatul celalat al undelor ca a deranjat-o. Insa vestea tragica a mortii lui John o trezeste instantaneu ca un dus cu apa rece.
-Va trebui sa va prezentati la sectia central de polities a dati o declaratie. Se aude o voce bruiata de zgomot de masini, sirene si forfota de oameni.
-De ce? Sare Clara ca si arsa din pat si incepe sa se imbrace.
-Se pare ca dumneavoasta sunteti ultima persoana care l-a vazut pe John Daton in viata.
-Vreti sa spuneti ca sunt suspecta de crima? Se opreste pentru moment in fata oglinzii mari de pe hol holbandu-se nedumerita la ea. Parca incercand sa-si aduca aminte daca a facut ceva care sa-i aduca sfarsitul lui John si atunci realizeaza. Nici o data nu l-am placut pe baiatul asta dar nu i-as fi dorit moartea nici in ruptul capului. Imediat ce sfarseste scurtul monolog si se trezeste din meditatie i se prelinge o lacrima mare, cat un cristal, pe obrazul drept.
E clar ca fata asta nu putea omora nici macar o musca. Ba chiar mai mult. Iubeste mustele. In zilele calduroase de vara cand sta singura pe terasa bazaitul de musca ii aduce aminte ca mai exista viata pe pamant.
-Da. Voi veni cat pot de repede. Nu am nimic de ascuns. Va multumesc. La revedere.
De ce a multumit? Ca cineva a avut destul sange rece incat sa-i puna stampila de criminal? Nu. Nu trebuie sa gandeasca asa. Omul isi facea doar datoria.
E in fata aceleiasi oglizi mari luminata de vesnicele spoturi. Realizeaza cu ce se imbraca.
In toata invalmaseala cu telefonul aruncase pe ea niste haine la intamplare. O camasa cu fir argintiu o pereche de blugi prespalati si o pereche de ghete de toamna.
Zambeste. Nici o data nu mai vazuse atata prost gust.
Isi descheie nasturii pe rand in fata dulapului alb care se intinde pe tot peretele vestic al boudoirului . Deschide usa centrala si isi alege o rochita pana la genunchi in tonuri calde de verde, cu spatele gol si danteluta la poale si o pereche de sandale cu nuante rusinoase de portocaliu si verde.
Isi strange parul lung si blond la spate, intr-un coc. Accesorizeaza tinuta cu o pereche de ochelari mari, negrii. Isi ia gentuta si iese pe usa ca un titirez.
Se arunca in Lamborghini si porneste in tromba spre sectia de politie.
O mie de intrebari navalesc asupra ei. “Cine s-a mai urcat in masina cu el?”, “Unde v-ati despartit?”, “Ati mai vazut pe cineva in preajma masinii Volkswagen Touareg?”, “Dumneavoastra domnisoara ati avut probleme cu masina dupa plecarea de la restaurant?”. Nu, nu, nu, nu si nu.
De ce atatea intrebari? Ea nu a facut nimic. A fost doar o cina intre prieteni. ….doar o cina intre … intre doi oameni care se cunosteau si s-au intalnit sa vorbeasca afaceri.
Dovezi insuficiente. Dupa patru ore si treizeci si opt de minute, 12 cafele, mi de kilograme de nervi, milioane de intraberi fara raspuns si un test poligraf politia ajunge la concluzia ca sunt dovezi insuficiente pentru a o retine pe Clara.
O trimit acasa!
Pai mai baieti, daca eram au tinta si a incurcat masinile? Ma trimiteti asa acasa, fara escorta fara un fraier cu un pistol si o pereche de catuse care sa ma pazeasca? A! Am uitat. Eu sunt suspecta.
“- Va salut cu respect domnule comisar!” Spune Clara cu voce tare ca sa o auda cel putin jumatate de department.
Unii chicotesc, altii o privesc cu rautate, cei care nu au auzit sunt inerti.
Se urca din nou in masina si da drumul la aerul conditionat. Trebuie sa fie 100 de grade Celsius in masina la ora asta. De ce am lasat-o in soare?
“- Alo, Papa? Sunt eu. Papa am primit o veste ingrozitoare. Papa a murit John. Politia crede ca a fost ucis. Cineva i-a taiat franele. Papa mi-e frica.”
De la capatul celalalt se aude un simplu si ragusit : “ Iti trimit pe cineva.”
“- Papa, Papa voiam sa-ti spun ca te iubesc.”
Inainte sa termine fraza tonul ocupat al telefonului se aude in casca. Se uita la telefon si il inchide. Macar de data asta a spus ceva.
Nu. Clara nu il suparase cu nimic pe tatal ei. El era doar un om de afaceri extrem de ocupat. Toata lumea il cunostea pe domnul Mastriani omul de afaceri international insa nimeni nu stia cu adevarat in ce afaceri era implicat.
Ajunge acasa si vede forfota in jurul casei. Doua gorile stau in fata portii privesc de sub ocherarii negrii in stanga si in drapta, discret. In fata usii casei alti doi. Mai sunt doi la intrarea din spate si unul la portita pentru angajati.
Clara zambeste. Saluta politicos pe fiecare dintre ei pronuntandu-le numele. Ii cunostea de cand era mica. Toti erau angajatii tatalui sau.
Pana la urma chiar ma iubeste. Gandeste ea aruncand pereachea de chei pe toaleta din budoir si aruncadu-se in fotoliul moale de plus aramiu.
O melodie cunoscuta se aude din poseta Clarei. E telefonul mobil care zbarnaie la fel de agitat ca si de dimineata.
E un apel cu numar ascuns. Se intreaba daca e bine sa raspunda. La urma urmei n-am nimic de pierdut … in afara de viata. Incearca ea sa se imbarbateza tragand o gura mare de aer in piept si apasand pe butonasul verde.
“-Alo! Da.”
“-Ti-a placut cadoul meu?”
“-Poftim? Cadou? Ce cadou? Nu am primit nimic.”
“-Ba ai primit. Apelul de dimineata prin care ti se aducea la cunostinta moartea reporterasului.” spune o foce ragusita.
Ingheatza.
“-Cine e…”
Tonul ocupat al telefonului i-a taiat intrebarea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu